Recentele măsuri legislative referitoare la jocurile de noroc au declanșat un val de dezbateri care demonstrează interesul opiniei publice pentru subiect.
Nu-i vorbă, sunt unele locuri unde dezbaterile s-au desfășurat mai pragmatic, iar măsurile n-au întârziat să și apară.
Da, pentru că problema este de o actualitate acută.
Și aceasta, nu-i vorbă, dar și pentru că, se pare, sunt locuri unde spiritul de acțiune este mai dezvoltat.
După cum știm, în multe orașe din România, centrele istorice au ajuns să fie dominate de săli de jocuri. În Arad, de exemplu, vezi păcănele la tot pasul.
Dar nu mai vezi librării sau magazine tradiționale.
Cum crezi că s-a ajuns aici?
Fenomenul nu este întâmplător. România a avut ani de zile, și în acest domeniu, o legislație permisivă, un control urbanistic aproape inexistent și o expunere publicitară agresivă.
În lipsa unor limite clare, industria jocurilor de noroc a ocupat spațiul urban exact acolo unde era mai profitabil: în zonele centrale, vizibile, cu trafic mare. În același timp, lipsa alternativelor culturale a făcut ca păcănelele să devină, pentru unii, loc de socializare.
Dar de ce sunt oamenii atât de atrași de jocurile de noroc? Că e doar un viciu și-mi vine greu să cred că poate ajunge un fenomen social?
Nu, într-adevăr, nu există societăți „vicioase”. Interesul pentru jocuri crește până devine endemic în perioadele în care societatea este în dezechilibru. Când munca nu mai garantează un trai decent, când inegalitatea crește, când oamenii nu văd perspective, hazardul devine o „scurtătură” tentantă.
În plus, jocurile sunt proiectate psihologic pentru a crea dependență: recompense imprevizibile, aproape‑câștiguri, ritm rapid. Într-o societate vulnerabilă, aceste mecanisme prind foarte ușor. Și toate astea, pe deasupra, mai sunt și… molipsitoare.
Deci, preocuparea accentuată pentru jocuri este un indiciu al unei funcționări defectuoase a sistemului?
Exact. Nu pentru că statul ar „împinge” efectiv oamenii spre jocuri. Doar că nu le oferă alternative. Lipsa de stabilitate economică, lipsa de educație – inclusiv financiară -, lipsa de spații culturale… lipsa de reglementare și viziune urbanistică…
Da, toate acestea creează un mediu în care jocurile de noroc devin o formă de evadare. Când statul nu funcționează bine, hazardul devine o formă de speranță.
Aș fi curios, ce se întâmplă în alte țări? E diferit de ce se întâmplă la noi?
Să luăm câteva țări din jur, care, se pare, au înțeles riscurile și au acționat. Ungaria a acordat licențe puține și cu un control strict. Austria concentrează jocurile în zone speciale, fiind excluse centrele istorice. Serbia limitează amplasarea în funcție de distanța față de școli și instituții publice. România, în schimb, a lăsat piața să se autoregleze, iar ea s-a „autoreglat” în favoarea celor cu cel mai mare profit: industria jocurilor de noroc.
Acum și la noi se pune problema să se ia măsuri.
Tipic românesc: așteptăm să ia foc și abia atunci sărim cu tulumba…
Probabil ați observat, sunt unii care cer să se scoată definitiv sălile, dar numai din centru, și să rămână cele din cartiere. Să fie asta o soluție?
În nici un caz! Oamenii din cartiere nu sunt cetățeni de rangul doi.
Chiar dacă, uneori, aici, în Arad, cam așa s-ar vedea…
Mutarea „păcănelelor” la periferie nu rezolvă problema, doar o ascunde. Țările care au gestionat bine fenomenul nu le-au mutat în cartiere, ci le-au redus drastic sau le-au concentrat în zone speciale, să zicem în „parcuri cu specific”.
România trebuie să aleagă un model similar, e o utopie să crezi că ele pot fi eliminate așa, dintr-o trăsătură de condei și că, odată cu ele, va dispărea și viciul.
Într-adevăr, soluția nu e să creeze „ghetouri de hazard”. E nevoie, să știi, de creativitate și discernământ. Pe care, sper, decidenții le vor avea. Și în Arad.
M-aș mai opri un pic la un aspect: este știut că industria jocurilor de noroc nu aduce bani la buget, așa cum lasă ei de înțeles.
Contribuția lor reală este mică: sub 1% din PIB. Chiar și cu taxele majorate în 2025, impactul bugetar rămâne modest.
În schimb, este clar, costurile sociale – dependență, sărăcie, conflicte familiale – sunt mult mai mari, cu consecințe pe termen lung.
Corect. Din această perspectivă, restrângerea industriei nu ar produce o gaură semnificativă în buget, dar, în schimb, ar reduce daunele sociale.
Admite că se limitează drastic sălile de jocuri. Ce ar trebui să se facă în paralel pentru ca măsura să fie, totuși, eficientă și nu doar un foc de paie?
Ar fi câteva direcții esențiale: reglementare urbanistică fermă mai ales pentru zonele reprezenative – centrul Aradului, Corso-ul, de pildă – și în fața școlilor, spitalelor, instituțiilor publice. Alternative culturale: reinventarea librăriilor, a centrelor culturale, extinderea reală a spațiilor pentru tineri – sport cât mai mult -, politici economice care să reducă vulnerabilitatea și care să asigure salarii decente, locuri de muncă stabile cu o perspectivă măcar pe termen mediu. Și toate aplicate consecvent și riguros.
Fără aceste măsuri, fenomenul doar se mută, se atomizează, nu dispare.
Ar mai fi de spus ceva?
Aș încerca să sintetizez cu aceea că jocurile de noroc sunt un simptom, nu o cauză. Ele prosperă acolo unde statul e slab, unde spațiul public e abandonat, unde oamenii nu au alternative și unde speranța se mută din muncă în hazard.
– Crezi că, în acest sens și văzând măsurile recente, limitarea sălilor ar putea fi un început?
Da, dar adevărata soluție n-or să fie niște măsuri pompieristice – cu sau fără sondaje de opinie – ca să dea bine la presă.
Dar să fim de acord, e un prilej excelent pentru ca opinia publică să își spună cuvântul, numai să i se dea prilejul cu adevărat. Și să se și țină cont de ceea ce spun oamenii.
Părerea mea e că, poate chiar fără să vrea, cei care au declanșat acest proces au deschis fereastra pentru o reconsiderare amplă a tot ceea ce înseamnă etica muncii, perspectivă și nevoi umane, redesenarea spațiului public, reevaluarea unor aspecte fundamentale ale educației, culturii, sportului și care să determine oamenii să-și regândească proiectele de viață și atașamentul față de ceea ce ar trebui să însemne încrederea în viitor.
Cu alte cuvinte, la treabă!
Silviu RAȚIU
