– Am auzit de curând pe cineva spunând că „iertarea e cea mai puternică rugăciune”. M-a pus pe gânduri. Chiar așa să fie?
– Depinde cum o iei. Nu e o formulare biblică și nici o doctrină oficială. E mai degrabă o imagine, o metaforă care încearcă să surprindă ceva esențial. Dar merită să vedem ce adevăr ascunde.
– Să fie, totuși, iertarea o rugăciune?
– În sens strict, nu. Iertarea e o decizie, o alegere morală. Dar, în sens spiritual, poate deveni o formă de rugăciune atunci când o faci înaintea lui Dumnezeu, ca răspuns la porunca Lui printr-un act de închinare. E o rugăciune trăită, nu doar rostită.
– Așa, parcă încep să înțeleg. Dar de ce ar spune cineva că e „cea mai puternică”?
– Pentru că iertarea – dacă e după voia Domnului – schimbă ceva în tine. Rupe în mod irevocabil resentimente, vindecă răni, deschide inima spre Dumnezeu și o redeschide spre cel pe care ai ales să-l ierți. Și, poate cel mai important, îl eliberează în primul rând pe cel care iartă. În Noul Testament, iertarea și rugăciunea sunt legate direct: „Dacă aveți ceva împotriva cuiva, iertați…”. Rugăciunea fără iertare rămâne blocată. De aici vine ideea de „putere”: să poți ierta și să te rogi pentru cel pe care l-ai iertat.
– Totuși, Biblia nu spune nicăieri că ar fi cea mai puternică rugăciune.
– Așa e. Biblia, după cum știi, nu face clasamente. Puterea rugăciunii vine de la Dumnezeu, nu din formule. Dar iertarea e una dintre cele mai transformatoare forme de ascultare. Nu e o tehnică, nu e o magie. E un act spiritual profund, care poate fi trăit ca o rugăciune.
– Înțeleg metafora, dar noi trăim într-o lume în care metaforele nu prea țin loc de fapte. Viața e făcută din decizii, relații, comunicare. Mi s-a spus mereu că rugăciunea e „o stare de vorbă cu Dumnezeu”. Așa fiind, pot să accept că în rugăciune Îi pot spune lui Dumnezeu că am ales să iert pe cineva. Dar dacă nu îi spun și celui pe care l-am iertat? Dacă el nu află niciodată și continuă să mă evite? Ce am câștigat?
– Hai să o luăm pe rând. În Scriptură apar două planuri ale iertării. Primul e cel interior: renunțarea la resentiment, la dorința de răzbunare. Asta e între tine și Dumnezeu și e obligatorie. Al doilea e cel relațional: iertarea, ca să fie desăvârșită, trebuie să ajungă și la cunoștința celui iertat. Doar în felul acesta iertarea pe care o acorzi, reconstruiește încrederea.
– Deci dacă iert doar în sufletul meu, dar nu spun nimic, am făcut doar un pas? Altfel spus, ea este incompletă?
– Pentru tine, pentru pacea ta și pentru relația ta cu Dumnezeu, e completă. Dar pentru relația cu celălalt, nu. Relațiile nu se vindecă în tăcere. Comunicarea iertării e necesară pentru împăcare, chiar dacă nu e întotdeauna posibilă. Aici intrăm deja pe terenul reconcilierii, care e o lucrare în doi.
– Acum lucrurile se leagă. Dacă ar fi să rezumăm: iertarea interioară e obligatorie și suficientă pentru pacea mea și pentru relația mea cu Dumnezeu. Comunicarea iertării e necesară pentru restaurarea relației cu celălalt – pentru desăvârșirea ei -, indiferent cum va reacționa el. Pentru că, ce să vezi, mai e nevoie ca să poți și să știi să primești iertarea pe care ți-o acordă cel față de care ai greșit. Numai așa pot contribui la pacea dintre noi și la drumul pe care Dumnezeu ne-a rânduit să mergem împreună.
– Exact. Am putea spune că iertarea deschide ușa. Împăcarea o trece pragul. Și redeschide cărarea pe care să putem merge, din nou, împreună.
Silviu RAȚIU
