Câte ceva despre alte simboluri de pus pe tort.
Am să mai rămân un pic în zona simbolurilor ce conturează în mod sintetic personalitatea națiunii americane și o să vă povestesc câteva lucruri.
Mai întâi, despre un vultur… vulturul pleșuv. O pasăre iconică așa cum a fost lăsată ea de la Dumnezeu și care, pare-se, a impresionat în mod deosebit imaginația oamenilor, pe oriunde ar fi purtat-o zborul ei maiestuos.
(O legendă spune că, după ce s-a văzut în oglinda unui lac, vulturul „ăl dintâi” s-ar fi plâns că nu are pene pe cap și s-a simțit foarte stânjenit. Celelalte păsări i-ar fi oferit pene, iar el a devenit, în felul acesta, mai mult decât elegant, cu un penaj rafinat. Așa cum se întâmplă mai întotdeauna, mândria l-a făcut să se laude peste măsură iar zeii i-ar fi lăsat capul alb – de aici aparența că ar fi cam… golaș -, ca semn al umilinței).
E bine de știut că acest vultur pleșuv trăiește exclusiv în America de Nord, unde poate fi întâlnit în Canada, S.U.A. și Nordul Mexicului, cea mai mare răspândire fiind în S.U.A.
Americanii au dezvoltat o afinitate specială față de această pasăre cu un aspect deosebit, astfel că nu este deloc o supriză că, atunci când, în secolul al XVIII-lea, la scurt timp după formarea a ceea ce va rămâne în istorie ca Statele Unite ale Americii și când, printre alte lucruri importante ce s-au aflat pe ordinea de zi a fondatorilor, a apărut și problema alegerii unui simbol care să împodobească sigiliul cu care tânărul stat urma să-și parafeze documentele oficiale, vulturul pleșuv a apărut ca o varinată de luat în seamă.
(Se spune că Benjamin Franklin s-ar fi opus ca imaginea vulturului să fie folosită pe un asemenea însemn important, acuzându-l că ar fi „un hoț leneș”. El a sugerat ca fiind mai potrivit curcanul, pe care-l considera mai „cinstit” și, prin urmare, mai apropiat de aspirațiile de la acea vreme ale americanilor).
Este posibil ca, în dezbaterile care s-au purtat să fi contat, printre altele, și faptul că vulturul pleșuv își construiește unele din cele mai mari cuiburi din lume – unul, descoperit în Florida, avea peste 2,9 metri diametru și cântărea aproape o tonă – după cum nu s-a putut trece nici peste aspectul său care sugerează cum nu se poate mai bine, reziliența, echilibrul dintre mândrie și smerenie, putere, temeritate, toate bazate pe conștiința faptului că însăși apariția sa aduce cu sine siguranță și încredere.
A mai fost luat în seamă și faptul că, în tradițiile nativilor americani, vulturul a fost consacrat drept pasăre sacră – o pană de vultur era un dar de mare onoare, fiind purtată ca un semn al vitejiei și legăturii cu divinitatea; unele triburi susțineau că apariția lui pe cer era un semn clar de noroc dar și un avertisment ce nu trebuie ignorat, pasărea fiind asociată cu soarele și cu puterea luminii, calea cea mai sigură către adevăr.
Desigur, au fost doar câteva din argumentele puse pe masă de susținătorii vulturului pleșuv în disputa pentru adoptarea lui ca unul din semnele de autoritate al Statelor Unite.
Într-un final, în 1782, cei ce sunt numiți „părinții fondatori” au hotărât că pasărea aceasta este demnă să împodobească Marele Sigiliu al S.U.A., folosit mai pe urmă, pe documente oficiale, monede, embleme militare și alte însemne care îi identifică pe americani în relațiile lor cu lumea. Timp de 250 de ani, americanii l-au consacrat, „de facto”, ca fiind pasărea națională și abia în Ajunul Crăciunului din 2024, Congresul S.U.A. a adoptat o lege care îl desemnează, deplin drept, „Pasărea Națională”, ceea ce reprezintă o oficializare, dacă vreți, a unei realități de fapt multiseculare.
Reprezentând libertatea, puterea și curajul, vulturul pleșuv întruchipează într-un mod fericit calități pe care orice persoană interesată cât de cât de istoria S.U.A. le va asocia, fără efort, cu cei ce se declară, fără exagerare, că sunt mândri că sunt americani –, „Proud to be American!” fiind nu doar un slogan ci o expresie a unei realități incontestabile.
Dar că veni vorba de simboluri și de modul cum, de-a lungul istoriei, popoarele au consacrat diverse personaje din floră și din faună, iată doar câteva mostre care vin să sublinieze creativitatea omului atunci când e să se oglindească în frumusețea infinită a universului în care l-a așezat Creatorul.
Cocoșul galic – pasăre la fel de mândră și de semeață, simbolul Franței celei mândre, acvila de munte – pasărea simbol a nemților și austriecilor, lupul cenușiu – simbolul mitologic al originii poporului turc, sau, iată, tigrul bengalez – simbolul Indiei, întruchipând forță și protecție. Ar mai fi, uite, din lumea vegetală de data asta, frunza de arțar – conturul delicat care împodobește drapelul Canadei sau cedrul verde, cunoscut ca și Cedrul libanez, care strălucește pe drapelul Libanului.
Semne care aduc, fiecare, un plus identitar și care adaugă elemente simbolistice grăitoare „potretelor” popoarelor care, prin simț artistic, imaginație și dedicare, au ales să trasmită, și în acest fel, un mesaj personalizat despre cine sunt și ce ar vrea să spună despre ele însele.
Cutreierând prin acest microunivers simbolistic, m-am întrebat dacă noi, românii, avem vreun însemn de felul celor despre care am vorbit mai sus, care să poată fi alăturat celorlalte elemente care ne definesc ca națiune. Am descoperit că, în mod oficial, România nu are nici un animal „național”.
Dar ce am aflat, totuși?
Că noi nu avem un „animal național” care să fie consacrat prin lege sau prin tradiție îndelungată!
Avem cel puțin 5 (cinci), consacrate, toate, în mod oficial.
Acvila neagră cu cruce – simbolul Țării Românești, urmată de capul de bour cu stea între coarne – simbolul Moldovei, apoi, din nou, o altă acvilă neagră – simbolul Transilvaniei, un leu de aur ținând o sabie – simbol al Banatului și Olteniei, iar în final, doi delfini afrontați, simbolizând Dobrogea.
Acest mozaic heraldic pe care îl regăsim în desenul somptuos și elegant al stemei României, a fost recunoscut oficial printr-o lege din 1992, privind stema țării și sigiliul statului.
Iar dacă ne gândim că la acestea ar mai fi de adăugat frunza de stejar pe care o arborează cu mândrie echipa națională de rugby, zimbrul și râsul carpatic, cunoscute mai ales în zona turistică și cultural – sportivă, vom obține un tablou care vorbește cum nu se poate mai grăitor despre ceea ce aș numi o foarte original dar, deopotrivă, spectaculoasă diversitate în unitate care ne caracterizează atât de bine dintotdeauna.
Cine știe, dacă tot ne definim ca stat unitar, poate viitorul va cristaliza o idee care să conveargă înspre adoptarea unui simbol unic care să fie inspirat din năzuința românilor pentru unitate iar reprezentarea acestui simbol să fie pe cât de puternică, pe atâta de penetrantă!
Și nu aș privi o atari încercare ca pe ceva ce ne-ar sărăci imagine ape care dorim să o proiectăm înspre afară. Aș vedea mai degrabă un semn al faptului că vom fi ajuns, cu adevărat, la conștiința că formăm un întreg matur, demn de ceea ce ne-a fost lăsat de cei care, înaintea noastră, au luptat, au sperat, au visat, au murit dar au și învins pentru ca astăzi, să putem alcătui un neam cu adevărat ales, liber și demn.
Silviu RAȚIU
