Zilele trecute, atunci când în Palamentul de la Budapesta a fost programată alegerea noului președinte al Ungariei, membrii partidelor de opoziție au părăsit în mod demonstrativ sala.
Ca în jocul acela din copilărie cu „m-am supărat, îmi iau jucăriile și plec”!
De ce spun asta? Ce legătură să aibă asta cu democrația?
Simplu: atunci când alegătorii trimit pe cineva în Parlament, ei îl învestesc cu un mandat: acela de a-i reprezenta. Asta e una din esențele democrației parlamentare – poporul este reprezentat în For de aleșii săi.
Problema e că, din moment ce ai acceptat votul poporului, tu, parlamentar nu te mai reprezinți (doar) pe tine. Nu mai ești, cum ar veni, o persoană oarecare. Ești alesul poporului și trebuie să fii, în această calitate, vocea poporului.
Că poporul este de acord cu ceea ce se propune în Parlament sau că nu este de acord – tu, parlamentar trebuie să transmiți, prin mijlocul ce îți este pus în mână, voia oamenilor. Nu mai ești pe cont propriu – simplu și concis.
În altă ordine de idei, mijlocul esențial prin care un parlamentar poate exprima voința alegătorilor este votul. Cu ajutorul lui se poate contribui la adoptarea unor măsuri care slujesc, apără, propășesc poporul, ori pot fi contestate – până la contracarare – măsuri potrivnice cu interesul oamenilor.
Ce vreau să spun cu asta este că modul de exprimare și de acțiune cel mai eficient și conform cu mandatul ce i s-a încredințat unui parlamentar este – pe lângă luări de cuvânt, moțiuni scrise etc. – votul. Prin vot el acționează în strictă conformitate cu ceea ce alegătorii i-au încredințat la alegeri.
Nu există în nici o „fișă a postului” ideală vreo îndreptățire pentru ca un parlamentar să iasă pur și simplu din sală atunci când i se cere să facă ceea ce legea și voința alegătorilor îi cer: să voteze.
Cu atât mai mult cu cât, de esența votului este libertatea lui! Poți să susții o anumită propunere, un proiect ș.a.m.d., poți să votezi împotriva lui, ca să nu mai vorbim că poți să te și abții. Toate acestea, însă, în limitele prerogativelor și în condițiile regulamentare ale poziției dobândite prin, ei da, votul alegătorilor.
Să părăsești sala în momentul votului este, fără îndoială, un semn care echivalează cu nesocotirea statutului de „ales al poporului”. Pentru că poporul nu te-a trimis acolo pentru ca tu, alesul, să-ți iei, cu de la tine putere, „dreptul” de a părăsi câmpul de bătălie – dacă e să privim la Parlament, respectând termenii, ca la un câmp de bătălie: politică, ideologică și cum mai vrem să o calificăm. Ieșind din sală, se cheamă că ai renunțat la luptă și nu există nici un argument valabil care să te justifice.
La urma-urmei, ce ai făcut? Nimic altceva decât că, în disprețul celor – mulți, puțini – care ți-au acordat votul, ajutându-te să ocupi un fotoliu comod în adunarea cârmuitoare a țării, tu ai decis să-ți exprimi propria opinie. Să te superi ca prostul pe sat, vorba înțeleptului anonim.
Din păcate, lumea contemporană se confruntă cu situații tot mai greu de explicat și în acest domeniu atât de important al vieții unei națiuni – viața parlamentară. Tot mai multe semnale vin să ne avertizeze – pe noi, cei care, încă, avem buletinele de vot în mână și urnele în față – că lucrurile merg, și aici, într-o direcție greșită.
Tot mai mulți sunt „aleșii” care-și arogă – odată aleși – un statut care nu este conform cu limitele mandatului acordat prin vot. Tot mai mulți sunt cei care se „reprezintă” pe sine, fără să le mai pese de ceea ce așteaptă electoratul de la ei. Cazul ministrului Apărării din actualul Guvern al Germaniei este, pe cât de notoriu, pe atât de ilustrativ. Doamna ministru a declarat, în urmă cu ceva vreme, că pe ea nu o interesează câtuși de puțin părerea electoratului!!!
Să te mai miri, atunci, că, iată, în vecini, membri – iluștri și anonimi, depotrivă – ai opoziției „democrate” – părăsesc, îmbufnați, plenul, refuzând, în felul acesta, să-și exercite o obligație fundamentală: aceea ce a participa la vot?!
Lucian Boia – un istoric pe cât de contestat, pe atât de temeinic – a publicat, în urmă cu niște ani, o carte dedicată analizei a ceea ce domnia sa numea „criza” democrației. O lucrare cu ajutorul căreia, orice cititor atent – la carte, dar și la realitatea din care s-a inspirat autorul – poate înțelege un lucru care ar trebui să ne pună pe gânduri: societatea contemporană se confruntă cu tot mai multe spasme ale democrației, semne de boală care, din păcate, se tot agravează, cu riscul ca, acutizarea să ducă la un sfârșit inexorabil.
În acest context, cele petrecute în episodul ce mi-a servit pentru rândurile de mai sus, scot în evidență numai unul din multele semne ale „bolii”. Deloc întâmplător, deloc de neglijat!
Pentru că, rămânând în limitele exemplului abordat, este trist atunci când, în numele democrației, oamenii ajung să abdice chiar și la principii etice elementare, orbiți de ură, de lașitate, de incapacitatea de a înțelege regulile unei societăți în care voința poporului reprezintă, încă, motorul progresului.
Sau așa ar trebui să fie!
Silviu RAȚIU
