Dedicație: o scurtă lectură de duminică
În sat, oamenii îi spuneau „băiatul grajdarului“. Numele ăsta îi venea de la tatăl său care fusese, ani la rând, grăjdar la conac. Apoi a plecat la război (potrivit obiceiului, stăpânul i-a dat un cal şi i-a spus să-şi servească ţara cu vitejie şi să nu uite cumva să-i aducă înapoi şi animalul) şi nimeni n-a mai ştiut nimic de el.
Băiatului îi plăceau, mai mult decât orice pe lume, caii. Şi nu atât pentru că se obişnuise cu ei de pe vremea când lucra alături de taică-su, cât pentru vijelia iscată de trapul lor dezlănțuit pe pajişte şi, poate cel mai mult, pentru senzaţia de zbor nemărginit cu care-l învăţaseră, învăluindu-l, coamele despletite ale armăsarilor, în zori, când îi lăsa să zburde în voia lor.
„Mai lasă cărţile alea, măi Ştefane, că s-a copt grâul şi ţie nu ţi se mai lipeşte secera de mână!“, îl dojenea uneori mama. Era o femeie necăjită, mama, cu pielea uscată şi privirea pierdută undeva spre capătul satului, de parcă ar aştepta şi acum întoarcerea bărbatului.
Veniseră vreo câţiva şi după zece ani de la încheierea păcii, că cică-i rătăciseră, când cu retragerea, prin Siberia, pe unde o mai fi şi capătul ăla de lume. Cum trecea însă vremea, se asprea tot mai tare, de parcă-i bătea numai crivăţ de stepă-n prispa casei.
Îi rămăsese, însă, vocea domoală – Ştefan o ţinea minte încă din vremea când adormea odată cu cântarea ei – iar seara, când se ducea la culcare, nu uita să-i pună pe masă o cană cu lapte proaspăt şi borcanul cu miere.
*
Ca să poată învăţa, Ştefan a plecat la oraş, s-a angajat la o fabrică şi s-a înscris la un liceu seral. Aşa era pe atunci. A părăsit satul noaptea, de teamă să nu-l râdă feciorii cu mustăcioara abia mijită şi cu gândul la însurătoare.
Nopţile scria acasă, iar în timpul rămas liber până la ivirea zorilor visa herghelii nesfârşite de cai.
De când plecase taică-su, visa în fiecare noapte cai alergând, tot mai departe de el, desenându-şi goana pe linia tot mai subţire a orizontului, iar dimineţile se trezea cu pumnii încleştaţi, de parcă ar fi strâns un căpăstru uriaş cu care ar fi vrut să strunească freamătul înspumat al armăsarilor plecându-i din sat, plecându-i din inimă.
Doamne, cum ar fi vrut să le oprească goana tot mai îndepărtată, să-i aducă înapoi?!
„Ştii, mamă, zborul ăsta, cu coamele despletite, îl simt zvâcnindu-mi în piept, ca o bătaie de aripi, născută parcă din înaltul cerului, lângă izvoarele luminii. Atunci îmi vine să fug acasă, pe câmp, să-mi culc urechea la pământ şi să ascult cum vine, cum pleacă şi iarăşi cum vine zgomotul copitelor, ca un val de mare…“, mărturisea Ştefan într-o scrisoare, pe vremea când îşi pregătea licenţa.
*
În ziua când s-a întors acasă, ulița principală era aproape pustie. Soarele ardea cu putere, zidurile albe ale caselor răspândeau, ici-colo, un miros greu, de cărămidă nearsă; în fața primăriei tăifăsuiau câțiva bărbați, cu palariile trase mult pe frunte, să le țină mai multă umbră, iar cărucioarele din fața dispensarului de copii voiau să spună că doctorul are zi de consultație.
În ușa frizeriei, un bătrânel în halat alb se chinuia să repare o mașină de tuns, potrivindu-și agitat ochelarii care-i alunecau pe nas, în timp ce în curtea brutăriei, niște feciori cu bustul gol și fețele nădușite, încărcau într-un camion coșuri pântecoase cu pâine aburindă încă.
*
„…s-a întors bărbatul Mariei!“.
Zvonul porni din gura unei bătrâne care ședea pe o bancă la poarta casei, croșetând o perdea și care-l văzu pe Ștefan îndreptându-se spre casă.
(De mic copil vecinii spuseseră, cu un ton ce nu admitea replică, despre copilul Mariei că seamănă leit cu taică-su, iar cu timpul această constatare ajunsese, pe bună dreptate, o certitudine).
La colțul străzii o zări pe mamă-sa alergând cu capul descoperit spre el. Apoi, când ajunse la câțiva metri, o văzu încremenind, cu ochii mari, lăsându-și brațele să-i atârne, fără apărare, pe lângă corpul încă frumos conturat în lumina molatică a amiezii, căutând parcă să deslușească o taină pe care nu avea puterea să o cuprindă.
„M-am întors, mamă…“ – șopti Ștefan și o strânse puternic la piept. Își simți inima bătând tare, tare de tot și-i trebui o bună bucată de vreme s-o potolească, alinându-și în lacrimile femeii chircite lângă el, dorul de casă, dorul de locul acela, numai de el știut, unde ducea, în copilărie, caii să pască și unde privise de atâtea ori, alături de tata, plutirea ireală a coamelor albe în aburul sclipitor și răcoros al dimineții.
Și zgomotul copitelor, ca un val de mare înspumat, apropiindu-se ostenit de țărm…
Silviu RAȚIU
