Am decis să public acest text ca un omagiu la adresa tuturor bunicilor din lume.
…A fost odată, ca niciodată…
Şi basmul începea să vibereze, învăluind cu muzica lui atât de plăcută odaia copiilor din apartamentul cochet, cocoţat undeva tocmai la etajul şapte al blocului.
Acolo sus, în camera cu pereţii plini de poze şi desene din lumea fraţilor Grimm, acolo unde mâna trebuia să se întindă foarte puţin ca să poată mângâia stelele, bunica urzea, în fiecare seară, un fir nevăzut pe care se înşirau, cuminţi, Feţi-Frumoşi, Ilene Cosânzene, pitici şi zmei de tot felul.
– …A fost odată, ca niciodată, a fost odată un munte…
– Ce este un munte? – o întrerupse nepoţelul, mângâindu-şi ursuleţul de catifea de care nu se despărţea nici noaptea.
Bunica îşi încreţi puţin fruntea şi-şi aranjă, cu un gest fâstâcit ochelarii, ascunzându-şi cu greu zâmbetul încurcat. Îşi netezi apoi o cută imaginară a rochiei – o primise cadou de la fiul ei şi o ţinea numai pentru ocazii deosebite (serile petrecute cu nepoţeii erau, oricum, asemenea, prilejuri) şi îşi drese glasul, tuşind usor.
– Vedeţi, hm, muntele este, cum să spun, hm, un fel de bolovan mare, mare de tot, crescut cândva, de mult, foarte de mult, pe faţa Pămîntului care, pe vremea aceea, era încă neted şi rotund ca un măr.
– Dar de ce a crescut muntele?
– Pentru că Pământul se plictisise să mai arate ca un măr pe care se întindeau, nesfârşite, câmpiile şi mările…
– Şi ca să avem noi unde merge în concediu, cu mama şi cu tata… Şi cu tine, bunico – completă la rândul ei fetiţa cu nasul cârn, ce-şi alinta păpuşa favorită, strângând-o, tandru, la piept.
– Da, şi pentru asta – râse pe înfundate bunica.
– Dar acum, acum ce face muntele?
– Stă!
– De ce stă muntele? A obosit să tot crească?
Afară, o ploaie măruntă de toamnă spăla caldarâmul. Plouase toată ziua şi copiii stătuseră în casă, construind tot felul de alcătuiri din cuburi colorate.
– De ce nu mai creşte muntele? – insistă baieţelul, observând ezitarea bunicii.
– Pentru că a ajuns deja mare…
– Nici oamenii nu mai cresc când ajung mari – întări fetiţa, aranjând grijulie zulufii păpuşii.
– Şi dacă nu mai cresc, ce fac?
– Îmbătrânesc, desigur – spuse fetiţa, căutând aprobarea în privirea bunicii.
Liniştea fu întreruptă de ţipătul ascuţit al unei locomotive. În depoul din apropiere se efectuau, ca de obicei, manevre de noapte.
– Şi muntele, muntele îmbătrâneşte şi el? – reluă băiatul.
– Bineînţeles. N-ai văzut ce cărunţi sunt munţii din cartea aceea cu poze a
lui tăticu, spuse, uşor iritată, fetiţa. Apoi, adăugă gânditoare: Pesemne că cei din poză sunt dintre cei mai bătrâni.
– De ce? – întreba băiatul, surprins parcă de meditaţia ce venea pe un ton atât de academic din patul vecin.
– Pentru că sunt foarte înalţi, cu multe riduri pe faţă şi sunt foarte slabi. Ca nenea acela de la colţ, care vinde ziare.
– Munţii nu sunt slabi, ci ascuţiţi! – corectă satisfăcut băiatul.
– Ba, sunt slabi! – insistă fetiţa. Tu n-ai observat până acum că şi oamenii, cînd îmbătrânesc, se fac tot mai mici, tot mai slabi?
– Nu-i adevărat! – sări băiatul. Uite-te la bunica! Ea nu e deloc…
Priviră spre fotoliul în care şedea, ca în fiecare seară, zâna lor bună, cu privirea curată ca apa unui izvor, cu părul – podoabă de argint – strâns într-un coc mare şi cu hainele, croite tot ca la ţară, mirosind pur şi simplu a curat.
Ochelarii îi căzuseră în poală, iar mâinile aspre şi arse de soare, se odihneau pe coperţile viu colorate ale cărţii cu poveşti.
Dormea.
Ajutase peste zi la spălat – „Cum o să poarte copiii de două ori aceeaşi hăinuţă?“ – făcuse, iarăşi, curăţenie – „E atâta praf în blocurile astea, ale voastre!…“- fusese la piaţă după cumpărături – „Tre’ să mănânce copiii în fiecare zi fructe proaspete, că-s cam slăbuţi…“ – iar spre seară mai lucrase puţin la fularele din lână pe care le tot împletea, încă din vară, când fusese la băi, să le aibă nepoţeii la iarnă, când va veni vremea săniuşului şi a pomului de Crăciun.
„-…A fost odată, ca niciodată, un munte…
– De ce nu mai creşte muntele?
– A obosit, se pare…“.
Silviu RAȚIU
