4. Bucureșteni – schițe de portret
Nu se putea ca, petrecând aproape două zile împlinite în oraș, să nu întâlnesc oameni. Să nu întâlnesc… bucureșteni.
Cum i-am întâlnit în curgerea anilor în care, uneori lunar, am avut prilejul să o fac: să relaționez cu ei, să încerc să-i deslușesc – nu de alta, dar de la bun început mi s-a spus să am grijă, să fiu atent, să mă păzesc și alte avertismente lăsate ca o moștenire, de la o generație la alta, iar mie nu-mi prea plac „rețetele” de felul acesta.
Da, bucureșteanul este, de nici nu se știe când, un soi de concept. Într-un anume limbaj colocvial, el nici nu mai este nimit „bucureșetean” ci, o știm, „Mitic”. O fi de la titlul unei piese celebre în epocă – „Sfântul Mitică blajinul”- o fi de la răspândirea numelui pe care-l poartă, cu predilecție, bărbații din acea parte a țării – unul din semnele preferinței „regățenilor” pentru diminutive: supică, brânzică, mingică, păpică… Mitică.
Și dacă intonația cu care pronunțăm acel „mitic” nu ar fi încărcată – cu precădere – de sarcasm, ai zice că noi, ceilalți, ne arătăm în felul acesta simpatia față de cel care, prin voia lui Dumnezeu, s-a născut sau doar s-au pripășit cu timpul în orașul de pe Dâmbovița și a fost botezat așa.
Nu pot trece mai departe până ce nu precizez că tipul acesta de etichetări – desigur, există și returul, cel în care se vorbește de „tolomacii“ și „împiedicații“ de ardeleni – nu servește nimănui, mai cu seamă în timpuri ca cele pe care ne nevoim să le trăim. Că așa ne sunt vremile!
Dacă ar fi să derulez niște amintiri, aș putea etala câteva portrete „desenate” de întâlniri – cele mai multe efemere – cu bucureșteni. Am să mă rezum, acum, doar la câteva crochiuri prilejuite de escapada noastră recentă și parțială, București.
Am amintit mai devreme de omul de la „depozitul de bagaje”. Personaj iconic: sfrijit, ochelari cu dioptrii ce nu se mai termină, o mimă care nu spune absolut nimic sau, dacă o face, e pentru ca să ne comunice că el nu mai are nici o așteptare de la viață.
Dar, din moment ce nu poate renunța la ea, ne face un serviciu: ne păzește bagajele ca să ne putem mișca mai lejer în pasajul nostru prin lumea care, pe el, nici nu-l percepe ca existând.
„Vă costă 12 lei pe zi, dar să știți că ziua e lungă, nu trebuie să vă grăbiți…“. Și ceea ce urmează e un fel de încercare de zâmbet care nu-i iese, așa cum, pare-se, nu prea i-a ieșit nimic până acum.
Un „Mitic” eșuat?! Parcă nu sună nici cum!
Andrei, sau Ștefan, sau Radu… Nu știu cum îl va fi chemat pe tânărul care ne-a luat, cu Uber-ul, de la gară, către pensiunea din Pădurea Băneasa. Un tip colosal, dacă e după mine: un cititor magistral de semne din sprânceană, din tresărirea unui mușchi al feței, din ce o fi fiind, nu are importanță, un maestru al circulației prin nebunia numită Bucureștiul de la ora 8.00. L-am urmărit cu coada ochiului, a făcut o mulțime de manevre vecine cu nebunia riscului de a se tampona cu oricare dintre ceilalți participanți la „balul” circulației matinale din Capitală și a făcut toate câte a făcut cu firescul cuiva care își soarbe, în liniște, cafeaua de dimineață, să poată începe o zi banală în sera de bananieri a grădinii botanice.
Un „Mitic” excentric, riscând viața sa, a pasagerilor săi, dar și integritatea mașinii care-i aduce o bucată de pâine?! Nu știu de ce, dar nu intră deloc în „ramă”. E altceva. Ceva care, în context, cheamă normalul…
Așteptând să ni se formeze trenul care să ne ducă spre casă, m-am trezi că aș lua o supă, o ciorbă, ceva… Aproape de ieșirea din gară, un bistro – o locantă fără nume somptuos, fără pretenții gălăgioase.
„Da, am o ciorbă de pui a la grec. Caldă, abia luată de pe foc, merge și un ardei iute la domnu… Iar pentru doamna (soția mea) o cremă de zahăr ars, din partea casei!”.
Cum adică „din partea casei”?! Un „Mitic” care să lucreze în pierdere?! Ai zice că te-ai trezit în altă lume!
Mai încolo, o covrigărie. Nu e singura. Se vede de la o poștă că proprietarul a dorit să fie „modern” – și-a vitrat coșmelia, să țină pasul cu alde McDonalds și alții ca ăștia, covrigii parcă nu merg cu dichisuri de-astea, e alta lumea în care îi vezi etalându-și gustul în aburii cuptorului mereu încins. Stau câțiva la coadă, covrigii arată bine, legați cu sfoară în calupuri de câte șase…
Pitită sub vitrina de unde-ți cumperi bucuria cu susan sau numai cu sare – așa cum îi știi dintotdeauna – o femeie fără vârstă, îmbrăcată sărăcăcios – îți dai seama că-și face veacul prin gară, că nu are prea multe ale ei, dar tot așa de bine – ar fi pregătită să și muncească, dacă i s-ar oferi ceva după puterile ei.
„Cum ajung mai simplu și mai repede în centru?” – întreb vânzătoarea care-mi întinde punga cu legătura de covrigi. „Hai că-ți spun eu, maică – îmi zice femeie ce pare că păzește vitrina chioșcului cu covrigi. Iei mata troleul 85 și ăsta te duce până în fața Teatrului Național. Fix!”. După care-mi mai spune câteva lucruri pe care le socotește utile pentru un provincial și își reia poziția de muză a tăcerii. Nici o reacție pe fața palidă, nici un gest în plus. O ființă plăpândă, uitată de tot ceea ce ar putea însemna ambiția „Miticului” absolut – cineva căruia, vrei nu vrei, trebuie să-i recunoști dreptul la viață.
Un „Mitic” ratat? Vai de mine, nu se poate așa ceva! Și totuși…
De dimineață am observat că ceasul nu-mi mai funcționează. I-a murit bateria. Pornesc într-o investigație fără prea mari speranțe de reușită – unde să găsești un atelier care să-ți schimbe bateria din ceas în preajma gării?! Până la urmă primesc indicația prețioasă: „Ieși matale frumușel din gară și cum te uiți peste umărul stâng, colea, o să vezi o ditamai firmă pe care scrie mare cît o zi de post, „Baterii de ceas”. Dacă omul are baterii de ceas, ce crezi că n-o să știe să și schimbe bateria la ceasul lu matale?”.
Firma, în adevăr, e mare. Vizibilă din aproape toate colțurile pieței. Atelierul, mai puțin. O coșmelie adăpostită la parterul uneia dintre clădirile ridicate, cred, odată cu Gara. Clienții sunt serviți „la stradă”, de dincolo de un gemlâc plin cu petice de hârtie – anunțuri și reclame decolorate – o chelie luminoasă, o lampă-lupă indicându-mi că am de a face cu un ceasornicar sadea. „Mi-a stat acul în ceas”- îi zic și-i întind obiectul încriminat.
„Cum să nu-ți stea,domne, dacă-i moartă bateria… De 10 lei sau de 15 lei. Pe care o punem?“. „Pe cea mai bună!” și-l văd cum se și apucă de treabă. El știa pe care s-o pună, sunt sigur.
„Ai avut vreodată ucenici?” – îl întreb.
„Cine crezi mata că mai vine să se gârbovească deasupra mesei și să migălească arcuri cât un fir de păr… E alte vremuri, bre, alte vremuri… Mai bine la sparanghel sau la căpșuni, nene, că-i în străinătăți și e pe valută… Uite, e gata, te costă 15 lei, că-mi ești simpatic…” – și-i mijește un zâmbet șmecheresc pe fața nerasă.
Un „Mitic” desprins din istorie. Poate. Spontan, gata să ia gluma din zbor și să ți-o retrimită „din voleu”. Câți ca el?!
Mă întorc spre gară, numai ce-mi dau seama că mi s-a făcut foame de-a binelea, îmi rotesc privirea prin piața din fața gării, caut un loc unde să mănânc ceva „regățenesc” și ce să vezi, dau peste o firmă uriașă: „Libanese Shaorma”. Curat mâncare regățenească!…
Dar despre asta și alte câteva întâmplări, până când vom fi ajuns acasă, data viitoare.
Silviu RAȚIU
