Cetatea Aradului se desenează în istoria orașului cu puterea unui semn ce vorbește despre dedicare, hărnicie, curaj, responsabilitate și respect pentru credință. Dacă este să credem izvoarele istorice, Cetatea a fost ridicată în jurul unei clădiri cu o destinație mult depărtată de ideea de război: o biserică!
Aflăm că „Punerea pietrei de temelie a primei biserici din actuala cetate a avut loc în 1135. Pe locul vechii biserici a prepoziturii a fost ridicată actuala biserică a franciscanilor…”. Construcția actuală datează, conform acelorași izvoare, din anii 1750-1800, Cetatea fiind ridicată în jurul ei, ulterior.
O biserică.
Un loc spre care oamenii și-au îndreptat dintotdeauna pașii, pentru a se închina lui Dumnezeu. O „casă de rugăciune” cum Însuși Dumnezeu a definit-o!
Destinul bisericii Cetății Aradului ar putea inspira un scenariu de film. Mai cu seamă ceea ce i-a rezervat soarta în ultimele decenii merită măcar câteva cuvinte. După Al Doilea Război Mondial, Armata sovietică – ocupantă vremelnică a Cetății – a transformat clădirea bisericii și a mănăstirii în dormitoare pentru soldați, grajd, apoi în școală de șoferi pentru ostașii din Cetate, iar, mai apoi, în depozit de muniții.
Nici o surpriză. Oamenii care-și puseseră steaua roșie în frunte nu puteau gândi altfel despre un loc unde, apud învățăturile lui Ilici, sălăștuia „întunericul obscurantismului” și se distribuia „opiul popoarelor”.
A plecat Armata sovietică, Cetatea a întrat în administrarea Armatei Republicii Populare. Ce au făcut șefii de atunci – formați, educați unde altundeva decât la Moscova?! – cu biserica? Ce au știut ei mai bine: au amenajat aici spălătoria unității militare. Paradoxal, din aceast motiv, construcția pare să se fi bucurat de oarece atenție, ceea ce a făcut să-și păstreze ultimele urme de demnitate.
După 1989 – ne informează surse acreditate serioase – „fosta biserică franciscană și mănăstirea au fost lăsate în paragină, suferind degradări majore”.
Așa și este.
Din orice punct cardinal te-ai apropia de Cetate, primul lucru care îți va atrage atenția va fi turla bisericii, mai exact copacii care au crescut acolo.
Copaci crescuți în turla unei biserici!
Abia după aceea te vei confrunta cu paragina ce a cuprins o clădire altădată frumoasă, răspîndind armonia și eleganța stilului baroc – cel în care a fost realizată. Am găsit într-o carte scrisă despre Cetatea Aradului următorul gând plin de pasiune pentru oraș, pentru istoria lui: „Biserica franciscană din Cetatea Aradului este cel mai prețios monument în stil baroc, păstrat până astăzi, al municipiului Arad”. (Peter Puskel, Scurt istoric al Bisericii franciscane din Cetatea Aradului, Editura Tiparnița, 2016).
Cel mai prețios monument de artă barocă!
Asta îmi aduce aminte de faptul că Aradul (mai) este (încă) și depozitarul unui patrimoniu uluitor de arhitectură Secession, unic în Europa. Sunt o grămadă de oameni care ne invidiază pentru acest lucru. O spun ca unul care am avut prilejul să petrec timp cu oameni veniți din cele patru vânturi sau care mi-au fost gazde ospitaliere în Europa și aiurea.
„Voi nu vă dați seama ce irosiți lăsând în paragină bijuteriile pe care le-ați moștenit!”- mi-a zis, cu un amestec de tristețe și de ciudă, un american umblat prin lume, cu care am avut onoarea să petrec câteva ore pe terasa unui Starbucks din San Diego. „Cum adică nu există legislație?! Pentru ca să salvați ce aveți voi acolo vă trebuie bani și încă ceva, foarte important: voință! Trebuie să vreți! Restul vine după aceea!”.
Mă plimb pe malul Mureșului și fără să vreau, privirea îmi alunecă, mereu și mereu, către Cetate, iar primul lucru pe care-l văd este, ei da, biserica Cetății.
Mai exact, ruina ei. „Încoronată” cu niște copaci răsăriți, numai Dumnezeu știe cum, în turla bisericii. Acolo unde sunt sau ar trebui să fie, clopotele care să cheme credincioșii la rugăciune!
O biserică – o ruină?!
Să nu se fi putut găsi, în cei peste treizeci de ani de la Revoluție, nici o soluție pentru ca, măcar clădirea bisericii să intre într-un program de renovare?!
Să fie Cetatea Aradului păstrătoarea unor secrete atât de colosale încât să nu se poată găsi căile – legale, logistice, tehnice – pentru ca să se poată desfășura măcar niște lucrări de consolidare, de renovare a structurii?!
Restul – „dischiseala” cum ar veni – ar mai putea aștepta. Numai să fie salvată construcția, ca atare!
Nu vreau să supăr pe nimeni, dar este vorba de un monument de „clasa A” al patrimoniului national, oameni buni! Este vorba de o parte a moștenirii pe care ne-au transmis-o cei de dianinte și pe care, cu voia dumneavoastră, ar trebui să o transmitem, și noi, celor ce vor veni după noi!
Sigur că da, știu că în situația bisericii Cetății mai sunt și alte nestemate ale culturii naționale lăsate, la fel, în paragină. Dar, tot așa, știu că, în alte locuri din țara aceasta – Oradea, Alba Iulia, spre pildă – s-au găsit soluții pentru ca astfel de comori nu numai să nu dispară, dar să și strălucească din nou!
Cum spuneam: sunt conștient că biserica Cetății se află într-un loc delicat, dar nu pot să-mi închipui că – folosindu-ne inteligența, inventivitatea, creativitatea și, mai cu seamă, dorința de a ne manifesta ca niște adevărați păstrători ai unei moșteniri colosale – să nu putem rezolva „problema”.
Despre care știm atât de puțin și care – am uneori impresia – ne interesează și mai puțin!
Tennessee Williams a lăsat în urma lui o capodoperă a dramaturgiei universale: „Un tramvai numit dorință”.
Mă rog Domnului ca noi, cei care ne mai proiectăm umbrele trecătoare peste locul acesta binecuvântat să nu lăsăm în urmă o Cetate – inclusiv biserica și mănăstirea – numite… dorință!
„Dacă vrei, poți” – a decretat, cu niște decenii în urmă, o vestită firmă de echipament sportiv.
De ce nu am putea și noi!
Problema e să vrem!
Dar vrem noi oare, cu adevărat?
Silviu RAȚIU
