Trăim zilele acestea momente de coșmar, pe care credeam că nu le vom mai trăi vreodată. Chiar eu am scris aici un editorial în care îmi exprimam opinia că totul nu e decât o desfășurare de forțe, o „arătare a colților”. Din păcate m-am înșelat.
Am mizat pe faptul că din această invazie nimeni nu are de câștigat, nici chiar Rusia, chiar dacă Putin așa speră. Pentru că războiul, invazia, nu rezolvă aproape nimic, iar fostul URSS, dacă va renaște, așa cum își imaginează unii, va fi din start un colos cu picioare de lut.
În situația în care venitul intern brut pe cap de locuitor al Rusiei este deja mai mic chiar decât al României, Poloniei sau Ungariei și ținând cont că Rusia are cea mai mică creștere economică dintre țările mai sus enumerate, este evident că Putin, asemeni conducătorilor interbelici din Germania, Italia sau Japonia, găsesc soluția salvatoare în cucerirea de teritorii.
Problema este însă că situația de acum, deși seamănă cu cea premergătoare izbucnirii celui de-al doilea război mondial, nu e identică. În procent de 80%, exporturile Rusiei (principala componentă a realizării PIB-ului) se bazează pe țiței și gaze naturale.
Acest fapt este ca o armă cu două tăișuri! Desigur că Putin folosește ideea „robinetului închis” ca formă de șantaj, dar, pe de altă parte, Rusia este extrem de vulnerabilă la fluctuațiile pieței, depinzând de prețurile pe plan internațional. Astfel, în situația în care UE va găsi o soluție alternativă gazului rusesc, Putin se va trezi brusc fără 80% din PIB, indiferent câte teritorii ar cuceri. Mai mult, sancțiunile financiare sunt chiar și mai drastice, chiar dacă sunt de abia la început.
Stoparea accesului la piețele de capital și la piețele financiare ale Uniunii sau ale SUA reprezintă o lovitură extrem de dură dată Rusiei, chiar dacă mai puțin spectaculoasă decât invadarea Ucrainei. Pe de altă parte, înghețarea fondurilor și a tranzacțiilor marilor oligarhi ruși și a peste 100 de entități, cum ar fi „Rostec” – conglomerat specializat în apărare și tehnologi aerospațiale (cf. Hotnews), va avea efecte devastatoare asupra economiei rusești. Desigur, Rusia răspunde obraznic acestor sancțiuni, amenințând cu riposte „dureroase”, referindu-se, evident, la furnizarea de gaze.
După opinia mea, cauza Ucrainei este oarecum pierdută. Ea nu poate fi apărată militar nici de NATO și nici de UE, pentru că cel mai mic gest venit din partea Occidentului ar declanșa o conflagrație mondială. Evident, președintele Zelensky se plânge că Ucraina este singură și că toți ceilalți sunt lași dar, din păcate pentru el și pentru poporul său, neimplicarea Occidentului este obligatorie, atâta timp cât Rusia nu atacă o țară membră NATO sau UE.
Dar evenimentele sunt doar la început. Putin a pornit într-un fel de călătorie cu „one way ticket”! Nu mai are cale de întoarcere! Ce va face deci în continuare?
Să vedem ce s-a întâmplat în istoria recentă.
Hitler a deplâns soarta etnicilor germani din Cehoslovacia, țară pe care o considera o creație artificială. Încercând să evite o nouă conflagrație, puterile occidentale (Chamberlain în special) au cedat, iar wehrmacht-ul nazist a anexat regiunea Sudetă, sub promisiunea fermă că nu va merge mai departe cu pretențiile. Dar, evident, promisiunea a fost încălcată. Apoi, Hitler a deplâns situația etnicilor germani din Polonia și, grație unor piese de teatru prin care demonstra „oribilele crime” ale polonezilor împotriva nemților, a invadat Polonia, bazându-se pe o clauză secretă din Pactul de neagresiune semnat cu Stalin.
Pentru a preveni războiul care a urmat, puterile occidentale puteau înăbuși totul din fașă. Frica, slăbiciunea și anumite interese au dus însă la cea mai cruntă conflagrație din istoria omenirii.
Dacă astăzi comunitatea internațională nu se manifestă ca o forță unitară, dacă se încearcă aranjamente particulare de ultimnă oră și dacă NATO și UE nu răspund cu aceeași măsură și după aceeași partitură, lăsând loc orgoliilor pătimașe, atunci după Ucraina și Belarus, țară aservită Moscovei și participantă directă la invazie, vor urma alte demonstrații de forță la granița UE și NATO. Iar atunci va fi al doisprezecelea ceas trecute fix!
Ceea ce mă surprinde însă pe mine este reacția unor concetățeni de-ai mei, care, mânați de nostalgii revanșarde, vântură pe rețelele de socializare harta României Mari, povestind cu patos despre cât de mult rău ne-a făcut Ucraina și despre cum Ucraina s-a smuls ilegitim de la sânul Mamei Rusia, la instigarea și sub manipularea occidentală. Bineînțeles că respectivii pro-ruși se fac că uită sângele care a curs în timpul Revoluției Portocalii din 1991, prin care poporul ucrainean a optat pentru valorile occidentale.
Și, indiferent care ar fi situația, chiar dacă, într-adevăr, aproape siliți de NATO să semnăm Tratatul de bună vecinătate cu Ucraina, care ne-a prejudiciat interesele naționale, de când războiul poate fi o soluție? Dacă respectivii „istorici” de ocazie gândesc așa, atunci ar trebui să fie de acord și cu dorința de autonomie a așa zisului Ținut Secuiesc și eventual chiar cu o acțiune militară din partea Ungariei pentru eliberarea secuilor „oropsiți”. Sau poate chiar cu o acțiune militară a României pentru a rezolva soarta românilor din Ucraina, cărora chiar li se refuză orice drepturi. Dar, de dragul propagandei pro-ruse, ei se limitează doar la ce este convenabil pentru a justifica această invazie.
Europa a fost, este și va rămâne un „casus belli”, din cauza disputelor teritoriale și din pricina unor teorii revanșarde naționaliste. De aceea, strângerea laolaltă a țărilor europene sub cupola Uniunii Europene, cu păstrarea identității și a suveranității naționale, este soluția optimă pentru estomparea acestor veșnice porniri belicoase.
Masa tratativelor trebuie să rămână singurul „câmp de bătălie”! Iar când vreun dement prezent sau viitor va gândi altfel, atunci va trebui să primească răspunsul cuvenit din partea unei lumi unite sub stindardul păcii.
Eugen BLAJ
