În dimineața de 7 decembrie 2021, am avut oarece presimțiri sumbre privind modul cum aveam să-mi sărbătoresc ziua! Poate că asta se datora și faptului că trebuia să mă duc să-mi depun dosarul de pensie.
Fiind domiciliat în Popești-Leordeni, era la mintea cocoșului că operațiune trebuia să se desfășoare în centrul Bucureștiului, adică Bulevardul Lacul Tei.
Aveam toate documentele băgate într-un dosar cu șină (condiție esențială), ba mi-am luat și unul de rezervă, că nu se știe niciodată.
Prima încercare teribilă a fost cu parcarea mașinii! După câteva ture de recunoaștere, sfidând toate regulile de circulație, am parcat pe o trecere de pietoni, gândindu-mă că prima pensie o voi da pe amendă, asta e, n-ai ce-i face!
La prima intrare în imobil era o ceată de oameni care se răsteau la un individ în uniformă de paznic (cred), care la rândul lui se răstea la ceata de oameni. Era ca un mare politician asaltat de reporteri, care nu reușea (și parcă nici nu vroia) să răspundă practic la nicio întrebare.
După o jumătate de oră de strigăte, s-a răstit în sfârșit și la mine ca la un prost care nu știe că depunerea dosarelor (cu șină) se face într-o altă locație, ceva de genul „mergi mata la dreapta, apoi dai colțul și o ții tot înainte până în capăt”! Cu speranța că nu am să „dau colțul”, la destinația respectivă am găsit o altă ceată de oameni, de data aceasta tăcuți și îngândurați. După o oră de așteptare, am pătruns legal într-un mic hol, unde era o altă ceată de oameni, mult mai mare decât dimensiunea holului. Am remarcat că toți aveau în mână dosare cu șină.
În ora aceea cât am mai așteptat, dintr-un birou aflat în fundul holului, exact lângă wc-ul care mirosea disproporționat comparativ cu dimensiunea lui, ieșeau oameni cu teancuri de dosare (cu șină), pe care le cărau la etaj, croindu-și drum vitejește prin ceata de viitori pensionari (care vor mai fi apucat).
Când am pătruns în birou, doamna care mi-a studiat dosarul (cu șină) a fost foarte mirată că am tot ce-mi trebuie. După ce ne-am mirat împreună, am mai verificat o dată, pentru că ceea ce se întâmpla era imposibil. S-a dovedit că într-adevăr aveam cam tot ce trebuia, mai puțin extrasul de cont. Încurajat cum că „mergeți dumneavostră și căutați, că trebuie să fie un ING prin zona”, am ieșit optimist.
S-a dovedit că optimistul este doar un pesimist prost informat, întrucât cel mai apropiat ING era pe Ștefan Cel Mare pe undeva. Sau, mă rog, un alt domnitor, nu mai știu! Am rezolvat problema cu „domnul Gigi” de la un chioșc de copiat acte, care a fost de acord să-mi dea adresa lui de email ca să-i trimit un extras de pe telefon, pe care să mi-l printeze. La Oficiul de pensii București – România, cu un Minister al digitalizării plătit din bani publici, așa ceva nu se putea! Era nevoie de „domnul Gigi”! În spatele meu s-a făcut o coadă enormă cu indivizi care se mirau cum am obținut extrasul de cont printat. „Întrebați-l pe domnul, că știe!” – le-a spus domnul Gigi, drept pentru care am ținut un fel de training timp îndelungat.
M-am întors victorios cu extrasul, am intrat peste rând (tot legitim, zic eu), după care am ieșit, purtând în gând promisiunea că voi primi prin poștă decizia de pensionare.
Au trecut de atunci două luni. Prieteni mi-au spus că sunt prea nerăbdător, întrucât durează patru, cinci sau șase luni până la decizie. Termenul legal de 30 de zile e doar așa, la caterincă!
– Păi eu am nevoie de pensia aia, cât va fi să fie!
– Ei, lasă că o primești retroactiv, nu-i problemă!
– Ba-i problemă, că eu trăiesc în fiecare zi, nu retroactiv!
În plus, eu am plătit contribuția în fiecare lună, nu retroactiv!
Pe de altă parte, sper să nu îmi vină retroactiv nicio amendă pentru parcarea pe trecerea de pietoni!
Râsu’- plânsu’!
Eugen BLAJ
