Am urmărit recent un film documentar cu o tematică absolut actuală și preocupantă: situația românilor de dincolo de granițele țării. Plecați, mai cu seamă, după 1990.
De fapt, ce zic eu „plecați“? Alungați practic de o clasă politică super egoistă, pornită să se căpătuiască cu orice preț. Chiar de-ar fi să vândă totul. Inclusiv – sau mai cu seamă – oamenii țării, cei care, prin munca lor, ar fi putut ridica țara aceasta la rangul unui loc binecuvântat cu bunăstare pe măsura harului pe care, de când se știe ea, îl primește din belșug de la Bunul Dumnezeu.
Din nefericire, România a ajuns, în buza libertății, țara cu cea mai mare emigrație din Europa și nu numai.
Cine nu crede, să-și ia osteneala să urmărească graficele traficului prin vămile din Vestul țării, când vin cele două mari sărbători de peste an – Paștele și Crăciunul – dar și în cele două luni din vară – iulie și august – când lumea pleacă în vacanță.
În filmul văzut recent era vorba, cum spuneam, despre soarta românilor strămutați de-a lungul și de-a latul Europei. (Nu știu din ce motive n-au „încăput“ și cei din America de Nord și din Australia, dar noi știm câți sînt și acolo și care este dorul lor fără limite).
Ceea ce a străbătut firul epic al poveștii frapează fără putința de a da și cea mai măruntă replică rațională: oriunde s-ar fi strămutat în lungul și-n latul Pământului, românii au făcut ce-au făcut și au încercat – uneori din răsputeri și chiar cu riscul unor sancțiuni deloc ușor de suportat – să-și creeze chiar și numai un colț de Românie.
S-a amintit despre cineva care a străbătut cale de 8 ore, cu mașina, ca să ajungă la liturghia ținută într-o biserica românească într-o țară din Nordul Europei. A vrut să ia lumină dintr-un loc unde s-a simțit acasă.
Pentru că, nu-i așa, „acasă“ nu se uită!
Acolo îți sunt rădăcinile, acolo este vatra în care arde focul ce dă lumină și căldură, dă viață.
Știu un bărbat care, fugind dintr-o Românie arestată de niște minți bolnave, a jurat că, odată ajuns „afară“, va șterge de pe hartă – și din inimă – țara. Au trecut doar doi ani și, căzând regimul Ceaușescu, omul s-a înființat printre primii la frontieră, cu un camion de ajutoare, iar când a ajuns pe strada copilăriei, a plâns de abia l-au putut opri.
„Poți renunța la orice, numai la dorul de țară, nu. Ăla arde, arde mereu. Chiar dacă o face mocnit, chiar dacă, uneori, abia mai pâlpâie, dar arde. E ca focul din vatră, acasă, la țară… Ăla nu se stinge niciodată!“.
După 1989, ne-am fi așteptat ca cei care au luat în mâini destinul țării să primenească Vatra, s-o facă mai luminoasă și să îngrijească în mod special de focul din ea. Să fie cât mai multă lumină și cât mai multă căldură în țară. Să se bucure românii de bunăstare, să se bucure că Dumnezeu i-a așezat și-i ține în chiar Grădina Maicii Domnului.
Că România, ca țară, este un loc binecuvântat, lucrul acesta este în afara oricărei discuții. Mai nou, ne-o spun tot mai mulți străini. Ei vin pe la noi și ne-o laudă, ne-o descriu mai frumos, uneori, decât o vedem noi. Unii s-au decis să și rămână aici. De tot. Au descoperit că aici focul din vatră mai arde.
Chiar dacă pâlpâind, dar mai arde.
Noroc cu cei care, tot mai bătrâni, rămân, statornici, să vegheze. Că au rămas de drag, că au rămas din lipsă de perspectivă, slavă Domnului, mai sunt destui care să vegheze pe lângă vatră.
Așa se face că, la răstimpuri, cei care se-ntorc, găsesc vatra caldă, primitoare.
Nu-i vina lor că au plecat. Nu-i vina nici a celor care se pregătesc să plece.
Vina e a celor pentru care Vatra nu înseamnă nimic altceva decât o imagine poetică bună de pus în lozinci sau o simplă resursă din care, hulpavi, să stoarcă și ultima picătură de vlagă.
E bine, totuși, că o mai avem, că, fie rămași, fie risipiți în patru zări, ne putem gândi la ea – dorul, în cazul acesta, e un lucru care, chiar dacă doare, toarnă viață în inimile celor de departe – e bine că o știm că-i a noastră.
Mai avem o vatră. Încă o mai avem.
Doamne, ajută-ne pe toți s-o păzim, s-o ținem numai pentru noi, vie, frumoasă, caldă și luminoasă!
Ca să ne țină împreună, de acum și până în veac.
Silviu Rațiu
