Care, de fapt, nici nu a fost. Vreau să spun, nu a fost un vernisaj, în sensul consacrat al cuvântului. A fost un vernisaj „ne-vorbit” şi fără tăieri de panglici. Un vernisaj de unde au lipsit „esteticienii” şi „criticii” de serviciu (pe unul am apucat să-l zăresc părăsind sala vădit nemulţumit că nu i „s-a dat” cuvântul). Un vernisaj în care au primit loc culoarea şi bucuria pură şi simplă de a fi împreună.  A pictorului cu cei dragi lui: prieteni, colegi de breaslă şi o mulţime de copii. Nicicând nu am avut parte de atâţia copii într-o galerie cum…