Tradiţia spune că numele localităţii Moneasa îşi are originea de la cuvântul turcesc „monea”, care tradus ar însemna „baie” („loc de scăldat”). În timp, s-a adăugat sufixul „sa”, numele localităţii fiind cel de Moneasa.
O altă versiune susţine că denumirea derivă de la apa ce străbate mijlocul satului.
În anotimpurile ploioase, Valea Monesei îşi revărsa mânia puhoaielor de apă peste întreaga aşezare, căpătând în graiul localnicilor supranumele de „Mânioasa”.
Numeroase toponime caracteristice localităţilor româneşti, în secolele XIII-XV, au fost compuse dintr-un omonim curat românesc şi cuvintele háza (= casa) sau falva (= sat), modalitate de scriere valabilă şi pentru Moneasa.
Deseori, în documente, mai ales în cele maghiare, apare sub denumirea de „Menyháza”.
Prima atestare documentară şi descriere în acestă formă datează din anul 1561, însă autorul nu oferă informaţii suplimentare despre aşezarea integrată domeniului şi cetăţii Dezna.
În diploma acordată de principele Sigismund Bathory lui Kornis Gaspar, la Alba Iulia, în 24 aprilie 1597, au fost amintite izvoarele termale şi minele de fier de la Monyásza.
De-a lungul vremii s-au semnalat şi alte modalităţi de scriere a denumirii localităţii.
Menţionăm că, în anul 1619, aşezarea purta numele de „Moneassa 12”, în 1774 Monyasza 13, pentru ca în 1828 şi 1851 să o găsim consemnată Monyaza sau Monyasza.
La începutul veacului XX, respectiv în 1913, terminologia maghiară conduce la translatarea cuvântului Menyháza prin „loc de salvare, însănătoşire”.
Unii istorici maghiari au considerat Moneasa ca pe o veche aşezare maghiară. Am putea înţelege că, în scrierile lor, fac referiri doar la staţiunea Moneasa, care a fost administrată de proprietari de origine maghiară şi (sau) germană.
Populaţia românească a lucrat, în special, la exploatările forestiere şi, mai puţin, la cele miniere.
În plus, diferenţele dintre localnici şi stăpânii băilor poate fi desprinsă din memoratele locale.
Dacă în contemporaneitate parcul staţiunii Moneasa este la dispoziţia oricui, în modernitatea doar „domnii” se plimbau prin parc, localnicii având traseul bine stabilit, cel de lângă şoseaua actuală, care şerpuieşte pe lângă parcul staţiunii.
Recensământurile oficiale şi ecleziastice, efectuate în secolele XVIII–XXI ne indică localitatea Moneasa ca pe o veche aşezare românească.
Diversitate etno-confesională a Monesei, dobândită de-a lungul timpului, nu a schimbat preponderenţa populaţiei româneşti, care a convieţuit alături de germani, maghiari, slovaci, evrei.
Un argument în plus asupra preponderenţei românilor îl constituie „Schematismele Bisericii Romano – Catolice”, care prezintă detaliat structura confesională a populaţiei.
Preponderenţa românilor a fost susţinută şi de numeroasele toponime româneşti. În diferite părţi ale localităţii am putut găsi denumiri de asemenea locuri, păstrate şi perpetuate din generaţie în generaţie în graiul popular.
Dintre acestea putem aminti: „Izoi” („Iso”), „Ciopoi” (coama de deal cu izvor), „Câmpul Nireşti” (podiş), „Pancoi” (vârf de munte), „Fântâna lui Vlad” (izvor de munte), „Băile nemţilor” (mina părăsită), „Cristeasca” (la moară), „Butuşasca”, „Corbu”, „Cristapasca” (arătură), „Podu lu Ţurca”, „Pietroasa”, „pă părău lu Oloi”, „Valea Lungă” etc.
sursa: Felicia Aneta Oarcea, Spiridon Groza – Moneasa – monografie istorică, Editura Guttenberg Univers 2007
