De mare actualitate, problema atitudinii românului față de pământ necesită o abordare atentă și înainte de toate, nuanțată.
Ne este cunoscut modul în care s-a raportat românul la pământ veacuri de-a rândul. Nimic mai clar și mai elocvent decât versul-substanță în care Coșbuc – un poet atât de contradictoriu la urma-urmei – a sintetizat o întreagă filozofie existențială: „Noi vrem pământ!”.
Da, românul își dorea cu tărie – până la a fi în stare să moară, ori chiar să facă moarte de om – să aibă bucata lui de pământ. Dacă se poate, cât mai mare. Dar nu ca să se fălească, neapărat, cu ea.
În înțelepciunea-i funciară, de un bun simț fără cusur, românul știa că pământul nu-i de pus în ramă și nici de îngrămădit în vitrine cu uși din cristal. El știa că doar muncindu-l, de cele mai multe ori cu mulțumire și bună socoteală, pământul o să-i întoarcă truda prin roade bogate. Ori, măcar cât să-i asigure traiul până la următorul cules.
Românul a fost legat dintotdeauna de pământ. Și a rămas asemeni și cât a durat „epoca de aur”, atunci când unora li s-a năzărit că se poate și fără pământ. Că merge și numai cu furnale, fabrici și uzine. Că secera mai e bună doar ca să dea bine în stemă, pe drapel, dar și în afișele de propagandă.
Așa se face că l-au confiscat. Au avut grijă să formuleze frumos și au zis că l-au adunat în „colectivă”.
Odată cu pământul, românului i s-au luat și uneltele și animalele. Alea de lucru, dar și alea din ogradă. Tot. Și uite-așa au închis cercul umilinței etanș, ca un gard din sârmă ghimpată.
Ceva, însă, totuși, le-a scăpat. Oricât s-au străduit ei – cu buna, dar mai mult cu sila – n-au reușit să-i ia românului sentimentul apartenenței. Dorul, dar și împlinirea prin pământ.
Din pricina acestui dor, printre primele lucruri pe care le-a cerut, după ce așa zisa epocă de aur s-a stins, a fost să i se dea pământ. Să i se dea pământul înapoi.
Iar cei cocoțați, cu de la sine putere, în dregătorii de tot felul, au zis că românul are dreptate. Și s-au grăbit să-i dea înapoi pământul. Pe hârtie. Acolo totul a fost desăvârșit și oamenii mai-mai că au și început să se bucure.
Dar…
Dar a venit o dimineață și românul s-a trezit.
Și a văzut că pământul – dacă a ajuns să-l și ia în stăpânire, nu doar să-l caute printre vrafuri de hârtii -, a rămas la fel: nu-i de pus nici în ramă, nici de expus prin vitrine cu uși de cristal. El trebuie lucrat. Ca să rodească!
Să-l lucreze, dar cu ce?
Pământul i s-a dat românului înapoi, dar unelte, animale, utilaje – nici măcar o banală sapă ori un plug de lemn – nu i s-au dat înapoi. Deși îi fuseseră luate, când cu marea minciună.
Ia de aici pămînt române, dar să știi că alta nu primești.
Și ce să fac cu el, așa, că n-am cu ce-l lucra?
Te privește, române, te privește. Ai vrut pământ, uite îl ai!
Iar azi, îi auzi pe unii cum sâsâie printre dinți că românul nu mai are nici un sentiment față de pământ. Că, uite, l-a vândut și-l vinde fără scrupul, că s-a lenevit și nu-i mai place.
De parcă nu-i de ajuns că viața i s-a scurs prin vene fără rostul moștenit din străbuni, astăzi, românul mai trebuie să îndure o nedreptate. Mare cât cerul și grea ca o lespede de mormânt.
Nedreptatea de a fi fost adus în starea să nu mai vrea pământ!
Silviu Rațiu
Noiembrie, 2014
