– Mă tot uit în jur și observ un fenomen care mă neliniștește: oameni care susțin că L-au primit pe Hristos, care au mărturisit credința, care au intrat în biserică… dar care, cu timpul, se sting. Nu pleacă, nu se revoltă, nu contestă nimic, dar nici nu mai prea fac nimic. Nu mai trăiesc. Sunt prezenți în trup, cum s-ar zice, dar absenți în Duh. Membri scriptici, dar nu mădulare. Identități ca „acte în regulă”, dar nu ființe vii, cum ne dorește Domnul. Ce sunt, de fapt, aceștia?
– Sunt „creștinii culturali”. Creștinii căldicei, care au numele, dar nu au și pulsul. Care au început cu entuziasm și au eșuat cu rutină. Care au intrat în Trup, dar nu mai circulă viața prin ei. Nu sunt răi, nu sunt pierduți și nu sunt nici rebeli. Sunt… membri și atât, niște nume în niște registre. Sunt dintre aceia care au ales mântuirea, dar nu ucenicia, beneficiile harului, dar nu și efortul drumul către sfințenie.
– Dar cum se ajunge aici? Cum se stinge pasiunea?
– Nu-i nimic extraordinar. Mulți cred că mântuirea este doar o destinație, pe când momentul în care îl primești pe Iisus în inimă este doar începutul. Sunt mulți cei care susțin că decizia pentru Hristos este suficientă – și-au pus „sacii în căruță” și gata. Când colo, momentul acela e doar primul pas.
Mulți își doresc doar beneficiul mântuirii în sine, dar nu și costul uceniciei. Au gustat din plin emoția convertirii, dar nu mai „servesc” și disciplina creșterii, iubesc apartenența, dar nu și implicarea.
– Cumva, am putea spune că îl „primesc” pe Iisus doar ca Mântuitor, nu și ca Domn?
– Adevărat. Și uite-așa se naște creștinul cultural: prezent în acte, absent în viață.
– Mai sunt unii care spun, oftând filozofic, că sunt „neutri”. Cumva, ei nu s-ar dori implicați. Le place, aș zice, „banca de rezerve”. Pe teren să intre alții… Dacă se poate să nu se implice. Spune-mi, există neutralitate în viața de credință?
– Nu. Neutralitatea este o ficțiune, o iluzie strecurată pervers de cel rău în mintea multora. O invenție pseudo-psihologică. De fapt, o scuză elegantă pentru neascultare.
Nu uita: Hristos spune: „Cine nu este cu Mine, este împotriva Mea.”, cu referire direct la cei care n-ar cam vrea să-și ea partea din Cruce. Numai că, în viața de credință nu există „abținere”. Nu există „nu mă pronunț”. În realitate, ceea ce unii numesc neutralitate, este pur și simplu o împotrivire pasivă. În esență, este un refuz mascat al ascultării, al asumării și trăirii Evangheliei. Este căldicelul din Apocalipsa.
– Și ce efecte poate avea acest fenomen asupra bisericii? Pentru că îl văd cam peste tot.
– Efectele sunt profunde și devastatoare: mai întâi, slăbirea Trupului – un mădular inert slăbește întregul Trup. Apoi, diluarea mărturiei – lumea vede creștini care „se declară”, dar nu trăiesc. Mai departe, blocarea trezirii – focul nu aprinde lemne ude dar „neutralitatea” unora mai și răcește pe cei înfocați, pentru că, se știe, pasiunea se stinge acolo unde e apatie. Și nu se termină aici. Uneori e mai rău, pentru că se produce stagnare – Biserica devine, încetul cu încetul, instituție, nu Trup viu al lui Hristos. Nu în cele din urmă, se creează auto-înșelare – biserica din Laodiceea credea că e bine, dar, de fapt, era oarbă.
– Și Hristos ce spune despre acești oameni?
– Nu îi condamnă, nu îi exclude și, în nici un caz, nu îi abandonează. Îi cheamă. „Fii plin de râvnă și pocăiește-te.” Căldicelul nu trebuie pedepsit, trebuie ajutat să se trezească. De aceea, Hristos bate în continuare și la ușa lui – nu ca să-l anunțe că este exclus ci ca să-i întindă mâna și să-l readucă la viață.
– Deci problema nu este, neapărat, membralitatea, ci modul în care este trăită viața în adunare, în biserică.
– Exact. Hristos nu caută doar membri de înscris în catastif. Hristos caută ucenici.
– Și totuși… bisericile par pline de astfel de oameni. Am întâlnit un tânăr care spunea că el vede în multe biserici un fel de autocar plin cu turiști. Singurii care mai fac ceva ar fi predicatorul, conducătorul închinării și… ușierii. Ceilalți, stau comod și admiră peisajul… Să fie acesta un fenomen local?
– Nu, este universal. Este, dacă vrei, Laodiceea modernă.
– Atunci, ce rămâne de făcut?
– Întoarcerea la esență: părtășie, rugăciune, slujire, ucenicie, relații, ascultare.
Viața se aprinde prin viață. Focul ca să se aprindă, are nevoie de scânteie iar scânteia nu se naște din nimic. Ții minte ce se spune în Scriptură? Că în vremurile din urmă, dragostea multora se va răci. Se pare că aceste cuvinte au început să aibă acoperire.
– Din păcate.
– Da, dar nu ne putem opri și să ne căinăm. Trebuie să mergem mai departe.
– Să mergem dar cum? În regulă, dragostea se răcește. Cum o încălzim?
– Simplu, ai nevoie de o scânteie. Fii tu scânteia! Și nu uita, acolo unde sunt doi sau trei, adunați în Numele Domnului, acolo e și El.
10 pași mărunți
- Un minut de sinceritate pe zi. Întreabă-te: „Astăzi am fost cu Hristos sau doar am «semnat» condica?”
- Un verset pe zi – dar trăit, nu doar bifat. Nu mult, nu spectaculos. Un verset. Dar aplicat din inimă.
- O rugăciune scurtă, dar reală „Doamne, încălzește-mi inima”. Atât. Dar sincer.
- O slujire mică, dar constantă. Un telefon. O vizită pentru o încurajare, pentru un îndemn, pentru o mână de ajutor. Slujirea reaprinde viața.
- O relație spirituală autentică. Un om cu care să vorbești despre Evanghelie, nu doar despre vreme sau despre prețul benzinei. Despre suflet.
- O decizie mică de ascultare pe săptămână. Nu mare, nu neapărat eroică. Mică, dar reală și, dacă se poate, vizibilă – nu uita, suntem chemați să fim martori ai lui Hristos.
- O ieșire decisă din zona de confort. Participă la ceva ce nu ai mai făcut: o rugăciune, un grup, o slujire. Viața reală începe unde se termină confortul.
- O renunțare mică la ceva ce te răcește Un obicei, o distracție, o plăcere aparent nevinovată, o rutină care poate pune stăpânire pe tine, că de aia e rutină…
- O întrebare săptămânală: „Ce ar face Hristos în locul meu… azi?”
- O revenire constantă la Hristos. Căldicelul nu se vindecă prin rușine, ci prin întoarcere și prin legătură puternică.
În loc de concluzii
Aceștia sunt doar câțiva pașii mărunți care pot transforma creștinul cultural în ucenic. Nu spectaculos, nu dintr-odată și nu dramatic, ca la teatru. Minunea vieții alături de Hristos este tocmai faptul că este viață trăită cu adevărat și nimic mai mult.
Silviu RAȚIU
