– Mica 6:8… Versetul ăsta mă urmărește de câteva zile. „Să faci dreptate, să iubești mila și să umbli smerit cu Dumnezeul tău.” Sună frumos, dar parcă e prea general. Cum arată asta în viața mea? În lumea asta? În ritmul ăsta?
– Nu e prea general. Mai degrabă e prea profund ca să-l reduci la o listă de sarcini. E un model de viață, un fel de a fi.
– Dreptate… Când aud cuvântul ăsta, mă gândesc la tribunale, la politică, la corupție. Eu ce treabă am cu asta?
– Poate vei fi surprins, dar ai treabă cu dreptatea în fiecare zi. Dreptatea, în sensul ei cel mai profund, nu începe în legi, Parlament și nici măcar în tribunal. Ea își are izvorul în inimă. Și nu în ceea ce am numi stadarde, normative, legi, ci în felul în care, luminat – sau nu – de Adevăr, vei face alegerile care contează în viața ta.
– Aș putea zice că dreptatea este adevărul trăit în inimă?
– Da, pentru că dintotdeauna, dreptatea înseamnă, în principal, să faci binele în mod natural – chiar și atunci când știi că nu te va verifica nimeni – să fii corect în muncă, chiar dacă nimeni nu stă în spatele tău, să nu minți în acte, nici „doar puțin”, să nu profiți de cineva mai slab, să nu manipulezi în relații, să nu iei ce nu ți se cuvine, să nu îți construiești viața pe scurtături, pe „formula PCR” (pile-cunoștințe, relații ), să nu justifici păcatul cu „toți fac așa” sau cu „lasă că merge și așa”. Și să nu uiți, ți-am oferit doar o listă exemplificativă.
– Bine, să zicem că accept ce-mi spui. Dar nu uita că trăim într-o lume în care, ca multe alte lucruri, și dreptatea se relativizează tot mai mult. Iar dacă eu nu joc după regulile celorlalți, pierd, rămân în urmă ba, risc să mă și descalific. Nu par naiv în felul acesta?
– S-ar putea ca, punctual, să pierzi ceva mic. Dar ține minte, în perspectivă, câștigi ceva mult mai mare și mai important: caracter. Și caracterul e ceea ce iei cu tine în veșnicie.
– Am să-ți mărturisesc că, uneori mă simt cumplit de singur când încerc să fiu drept.
– Dar să știi că, în realitate, nu ești singur. Dumnezeu stă lângă cei care aleg adevărul când e greu, nu când e comod. Uite ce poți citi în 1 Petru 5:7 „Aruncați asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuși îngrijește de voi“.
– Am înțeles. Hai să vedem ce scrie mai departe în Mica: „Să iubești mila”… Numai că, o știm amândoi, lumea de azi nu prea mai știe ce e aia milă. Dacă ești milos, ești considerat slab, fraier, ușor de călcat în picioare.
– În ochii lumii, poate. În ochii lui Dumnezeu, însă, mila e putere. Mila e modul în care Dumnezeu îți modelează inima după a Lui.
De la început și, cu atât mai mult, azi, în lumina Cuvântului lui Dumnezeu mila înseamnă: să ierți repede, nu după săptămâni, să nu răspunzi cu sarcasm, să nu umilești pe cineva care greșește, să ajuți fără să aștepți aplauze, să vezi omul, nu eticheta, să nu te bucuri de eșecul altuia, să nu întorci spatele celui care cade.
– Dar de foarte multe ori suntem confruntați cu situații în care îți vine să spui: unii chiar nu merită nici un strop de milă.
– Nici tu nu ai meritat-o. Și totuși ai primit-o. Mila nu se dă pe merit, ci pe har.
– Știi ceva, uneori simt că mila mă costă.
– Da. Mila costă. Dar și indiferența costă – doar că trebuie să știi un lucru esențial: prețul îl plătește, întotdeauna, sufletul tău. Și încă ceva: mila este inima lui Dumnezeu trăită în lume.
– Asta îmi aduce aminte de pasajul din Matei 9:13, în care Iisus citează versetul „Duceți-vă de învățați ce înseamnă: «Milă voiesc, iar nu jertfă»”.
– Revenind la Mica, hai să facem un pas mai departe și să vedem ce ar însemna umblarea smerită. Aici aș putea formula așa: umblarea smerită reprezintă întruchiparea ritmului lui Dumnezeu în ritmul lumii moderne.
– Ei bine, cu asta mă blochezi cel mai tare. Cum „umblu” cu Dumnezeu într-o lume în care toată lumea aleargă? Cum să fiu smerit când totul în jur îmi cere să fiu vizibil, performant iar impertinența agresivă este chiar premiată?
– Umblarea smerită nu înseamnă să mergi încet și nici să te furișezi pe lângă pereți ci, în esență, înseamnă să mergi împreună cu Dumnezeu, nu înaintea Lui. Smerenia nu e slăbiciune, ci maturitatea de a-L urma pe Dumnezeu cu respect, fără să-ți pierzi vocea și fără să-ți anulezi personalitatea. Nu uita, Iisus subliniază că El ne cheamă pe nume, pentru că ne cunoaște.
– Și ce ar însemna pentru creștinul contemporan umblarea smerită?
– Hai să vedem câteva repere. În ziua de azi, umblarea smerită înseamnă: să începi ziua cu recunoașterea dependenței de El – „Doamne, fără Tine nu pot” -, să iei decizii precedate de rugăciune, nu impulsive, să ai o viață spiritual discretă, natural, nu teatrală, să nu cauți validarea oamenilor, chiar dacă, uneori, contează și aceasta, să îți păzești inima de zgomot, comparații, toxicitate chiar dacă are „acoperire”… teologică, să nu îți construiești identitatea pe performanță în dimensiuni omenești.
– Ce mă fac, însă, când simt, uneori, că Dumnezeu e departe?
– Nici vorbă. Dumnezeu e departe doar atunci când tu însuți îl ții la distanță. Ține minte ce spune Iisus: „Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului.” (Matei 28:20). Doar că, atunci când Îl simți departe, e pentru că, așa cum spuneam, îl ții tu acolo sau pentru că ești prea grăbit ca să-L observi. De aceea e important să înțelegi că smerenia înseamnă și încetinire interioară.
– Și dacă se întâmplă să nu simt nimic?
– Nu uita. Umblarea nu e despre ce simți, ci despre ce alegi. Dumnezeu nu ți-a cerut să simți smerenia, ci să o trăiești.
– Și unde se vede că trăiesc așa?
– În locurile unde nu te aplaudă nimeni. Se vede în felul în care vorbești cu cei din casă, cum reacționezi în trafic – mai ales dacă mai și ai semnul peștelui lipit pe mașină… -, în felul în care tratezi un coleg dificil, în felul în care îți gestionezi banii. Apoi, uite și alte câteva situații ușor de observant dar, să fim sinceri, cât de greu de îndeplinit: poți arăta că înțelegi smerenia și în felul în care răspunzi când ești nedreptățit, în felul în care îți păstrezi integritatea când nimeni nu te verifică sau când nu trebuie să dai socoteală, în felul în care tratezi oamenii care nu îți pot oferi nimic în schimb.
Mai pe scurt, peste tot trebuie ca cei din jurul tău să poată observa dacă umbli cu adevărat cu Dumnezeu – dacă „te temi” de Domnul! – sau doar vorbești despre El, ca unul din prea numeroșii experți în teorie ce bântuie peste tot.
– Înțeleg din ce mi-ai spus până acum că Mica 6:8 nu e o listă de sarcini. E o descriere a unui om transformat.
Dreptatea e ceea ce faci. Mila e ceea ce simți. Smerenia e felul în care trăiești cu Dumnezeu.
– Deci putem fi de acord că nu e complicat?
– Nu e complicat. E doar destul de greu pentru că cere mărturie trăită, nu aparență. Cere autenticitate, nu religiozitate și cere prezență, nu aparența unui om performant și atât.
5 pași mărunți – practici, concreți, aplicabili
- Un minut de adevăr dimineața Spune: „Doamne, vreau să trăiesc azi în adevăr.” Asta îți calibrează direcția, îi dă profunzime.
- Un gest de milă pe zi. Un mesaj, o iertare, o încurajare, o tăcere în loc de replică, o bucată de pâine în loc de „sfaturi”, dojeni și „îndemnuri” adresate celor aflați în nevoie. Mila, chiar dacă zic unii că ne naștem cu ea, se exersează.
- O decizie luată cu Dumnezeu Nu toate dintr-odată. Una e de ajuns dar să fie una reală și să o și aplici în viață.
- Un moment de liniște Oprire – respirație – prezență activă. Smerenia începe cu încetinirea.
- O verificare a inimii, seara. „Unde am umblat cu Tine? Unde am fugit de Tine?” Nu pentru vinovăție, ci pentru evaluare responsabilă și matură, care să determine, în timp, creștere spirituală.
Silviu RAȚIU
