– Mă întorc adesea la îndemnul acesta: „Îngăduiți-vă unii pe alții în dragoste.” Îl citesc, îl înțeleg la nivel mental, îl admir… dar când ajung în viața reală, simt că mă depășește. Cum poate un om să trăiască așa ceva?
– Poate, dar nu din puterea lui. Dacă aruncăm o privire în istorie, vom vedea că îngăduința a fost mai degrabă excepția, cu toate consecințele. De ce? Pentru că îngăduirea nu este performanța firii, ci roada dragostei. Iar dragostea adevărată nu vine din tine, ci din Hristos în tine.
– Dar ce fel de dragoste face posibilă îngăduirea?
– E de ajuns să citești cum este definită ea în 1 Corinteni 13, arhicunoscuta epistolă a apostolului Pavel.
– Să fie vorba de acea dragoste despre care știm că nu constă doar în emoție, ci într-un mod de viață, de felul absolut nou și, uneori de neînțeles, de a ne purta cu semenii?
– Da, este dragostea care nu reacționează la impuls, ci la har, cea care este „îndelung rabdătoare”, „plină de bunătate”, care „nu se mânie ușor”, „nu caută folosul său”, și care „nu ține socoteala răului”. Cu alte cuvinte, este dragostea care acoperă, crede, nădăjduiește, rabdă – cea care dezvoltă în creștinul mântuit aptitudinea de a-l îngădui pe semenul său, chiar dușman să-i fie.
– Și cum ia naștere această dragoste? Care este „mecanismul” ei în viața de zi cu zi?
– Totul începe cu conștientizarea Harului primit. Când îți amintești cât te-a purtat Dumnezeu, devine natural să-l „porți” și tu pe celălalt. Când vezi cât ai fost iertat, vei ajunge să ierți și tu la fel. În lumina Harului pe care-l primim, îngăduirea nu mai este un efort, ci o reacție aș zice, naturală, la Har.
Apoi vine înnoirea minții. Dragostea nu privește doar comportamentul celuilalt, ci omul din spatele acelui comportament. În loc să vezi iritarea, vezi oboseala, în loc să vezi reacția, vezi rana, în loc să vezi defectul, vezi procesul care l-a determinat dar și calea de a-l înlătura. Mintea reînnoită nu mai scuză păcatul, nu caută circumstanțe atenuante pornite dintr-un soi de complicitate. Înțelegându-l pe celălalt, vei căuta să-l ajuti, mai mult, să-i oferi șansa de a se desprinde de păcat, la rândul lui.
Apoi, urmează asumarea în mod stabil a identității în Hristos. O inimă nesigură reacționează defensiv, pe când una rănită se apără și este apărată. O inimă neliniștită se grăbește să răspundă, dar o inimă ancorată în Hristos nu se simte amenințată de diferențe, nu are nevoie să câștige dispute, nu se grăbește să demonstreze ceva. Identitatea stabilă creează spațiu interior pentru dragoste.
Și nu în ultimă instanță, vine lucrarea Duhului Sfânt. Roada Duhului nu este produsul firii, ci darul lui Dumnezeu în om: răbdare, blândețe, stăpânire de sine, bunătate, pace. Privind din această perspectivă, îngăduirea nu este performanța omului, ci manifestarea Duhului în om.
– Am înțeles, dar aș fi curios cum se vede asta în viața de zi cu zi?
– În gesturi mici, dar constante. De pildă, în felul în care reacționezi când ești provocat, în felul în care vorbești când ești obosit sau în felul în care tratezi oamenii dificili. Uite, încă ceva – se vede în felul în care, de acum, știi să ierți.
– Da, iertarea e unul din semnele clare ale transformării pe care o produce Duhul Sfânt în inima unui om. Ceea ce era aproape imposibil înainte – ura pe față sau „te iert, te iert, dar nu te uit…” – devine o punte prin care poți restabili o mulțime de relații frînte.
– Așa este! Ar mai fi de observat felul în care poți acoperi slăbiciunile altora, respectiv felul în care rămâi blând chiar când nu e ușor.
Un lucru pe care vreau să-l lămurim fără echivoc: dragostea după „modelul” din 1 Corinteni 13 nu este spectaculoasă, dar este – ar trebui să fie – vizibilă. Nu este zgomotoasă, dar este puternică țo statornică. În nici un caz nu este sentimentală, dar este cu atât mai profundă, cu rezultate clare, atât în viața ta cât, mai ales, în viața „aproapelui”.
– Și dacă vreau să încep chiar azi, ce pot face concret?
– Începe cu pași mici. Pașii mici, repetați, formează reflexe noi. Reflexele noi formează caracter. Caracterul nou este semnul omului mântuit.
– Deci îngăduirea nu e o dovadă de slăbiciune?
– Dimpotrivă, este manifestarea și dovada cea mai clară a puterii dragostei. Este frumusețea lui Hristos trăită în relațiile dintre oameni. Îngăduirea nu este despre „a suporta” ci despre a purta. Este modul în care harul primit devine har dăruit.
A-l îngădui pe celălalt – oricine ar fi el – este dovada maturității. Este semnul omului mântuit, este frumusețea lui Hristos oglindită în relațiile tale.
– N-aș vrea să încheiem fără să lămurim ceva: este îngăduirea celuilalt echivalentă cu dragostea definită de Pavel în epistola sa?
– Nu, nici de departe. Dragostea din 1 Corinteni 13 nu se reduce la îngăduirea aproapelui. Dar, să fim de acord, ea este una dintre expresiile ei cele mai vizibile, un mod în care un creștin autentic va putea să mărturisească despre Hristos, despre jertfa Lui și despre ce poata face Harul mântuitor în viața omului!
7 pași mărunți – pentru fiecare zi
- Pauza de 3 secunde. Înainte de a răspunde, respiră. Această pauză scurtă îi dă Duhului timp să lucreze.
- O frază de bine. Spune intenționat un cuvânt bun cuiva dificil.
- Rugăciunea de 5 secunde. „Doamne, dă-mi blândețea Ta acum.”
- Un gest de acoperire. Nu povesti slăbiciunea altuia – asta e bârfă. Acoperă-o.
- O renunțare mică. Nu trebuie să ai întotdeauna dreptate în discuții.
- Un act de răbdare. Lasă-l pe celălalt să termine ce are de spus.
- O notă de har. Amintește-ți: „Și eu am fost purtat de Dumnezeu…”
Pașii mici, repetați, formează reflexe noi. Reflexele noi formează caracter, iar caracterul nou formează omul nou.
Silviu RAȚIU
