– Zilele trecute, am citit postarea unui pastor care susținea că prezentarea unei forme dramatizate a procesiunii Drumul Crucii de către evanghelici ar fi „riscantă”, „nepotrivită” și chiar „periculoasă”. Argumentele erau legate de confuzia confesională, riscul idolatriei vizuale și pericolul ca experiența să înlocuiască predicarea Cuvântului. O notă accentuată de neîncredere.
Nu că aș vrea să polemizez cu nimeni, dar postarea m-a provocat la un dialog cu mine însumi. Un dialog sincer, fără măști, în care încerc să înțeleg ce cred cu adevărat despre vizual, despre tradiție, despre identitate și, că tot suntem în Săptămâna Mare, despre modul în care ne apropiem de Hristos.
– Interesant. Cred că, pentru început, ar trebui să ai în vedere faptul că evanghelicii au crescut cu ideea că Scriptura este centrul închinării. Că predicarea este mijlocul principal prin care Dumnezeu lucrează și că simplitatea liturgică ne protejează de rătăciri. Iar dacă începem să adoptăm practici vizuale, dramatizări, procesiuni, nu riscăm să ne îndepărtăm de ceea ce ne definește, să devenim o copie palidă a altor tradiții și să pierdem sobrietatea care ne-a caracterizat?
– Nu zic, e o întebare legitimă. O abordare care vrea să protejeze ceva, fără îndoială, prețios. Dar, în același timp, aud, parcă, o voce care, dacă nu e completată, poate deveni frică.
– După cum știm, Dumnezeu nu a interzis vizualul. Dacă ar fi vrut o credință exclusiv auditivă, nu L-ar fi trimis pe Fiul într-un trup vizibil, nu ar fi îngăduit ca Patimile să fie un eveniment public, văzut de mulțimi. Nu ar fi instituit Cina Domnului, un act profund vizual și nu ar fi poruncit Botezul, un gest simbolic, dramatic, care implică, în același timp, trup, apă, mișcare.
– Dacă mă gândesc, Biblia este plină de imagini, de gesturi, de scene. Profeții au folosit acțiuni dramatice ca să transmită mesajul lui Dumnezeu. Paștele evreiesc a fost, de la început, o lecție vizuală completă, o pedagogie a simbolurilor, adu-ți aminte, ușciorii ușilor însemnați cu sângele jertfei mieilor, ierburile amare și câte altele. Și, dacă Dumnezeu a folosit vizualul tocmai pentru a ne „vorbi”, de ce ne-ar interzice nouă să-l folosim?”
– Sunt de acord, vizualul nu este, neapărat, dușmanul Scripturii. Mai mult, el poate fi o fereastră spre Scriptură. Pe de altă parte, nu uita, există riscul ca oamenii să confunde simbolul cu realitatea. Să se lase purtați de emoție, să admire scena și să uite mesajul.
– Aici intervine o nuanță peste care nu putem trece cu ușurință: pericolul idolatriei.
– Care nu vine dintr-o procesiune. Idolatria vine din inimă. Poți idolatriza o procesiune, nimic de zis, după cum, poți idolatriza și un predicator, dar pentru asta e nevoie ca inima să-ți fie dedicată acelor „idoli”.
– Poți idolatriza o imagine, dar poți idolatriza și o formă de închinare… Iarăși, acolo unde îți este inima, acolo este și… idolul.
– Adevărul este că nimic în jurul nostru nu este imun la idolatrie. Dar nici un ritual nu trebuie condamnat doar pentru că poate fi idolatrizat. Și apoi, să fim serioși, un spectacol – ca și cel la care se referea pastorul îngrijorat – rămâne doar un spectacol până când, cu voia noastră, nu se transformă în altceva. Riscul există întotdeauna, dar el moare dacă nu găsește un „partener”, adică pe omul credul. Sau insuficient pregătit.
– Aici intervine o altă urgență: ce rol ar trebui să îndeplinească – și în acest caz – învățătura autentică, transmisă printr-o predicare sănătoasă. Cred că vei fi de acord, dacă predicarea este una autentică, profundă, biblică, inspirată, atunci oamenii nu vor confunda niciodată scena cu realitatea. Dacă predicarea – și predicatorul – sunt ancorați în Scriptură, atunci vizualul devine un sprijin, nu o amenințare.
– De acord. Și uite-așa, problema nu este cu „Drumul Crucii”. Problema este lipsa unei predicări care să atingă inima, absența unui efort concertat care să dezvolte discernământul matur, aplicat, întemeiat pe Cuvântul Adevărului.
– Uneori, reacția vehement legalistă a unor lideri pare mai degrabă o teamă că oamenii sunt atinși de ceva ce nu vine prin ei. Că altceva decât predica lor poate mișca sufletele. Dar nu practica este periculoasă. Periculoasă este nesiguranța indusă prin abordări greșite, prin adevăruri „citite” în note personale, nu neapărat greșite dar suficient de labile ca să dezorienteze.
– Aș zice că riscăm, câteodată, din prea multă teamă, să nu devenim mai catolici decât Papa.
– Așa este. Nu trebuie să devenim defensivi doar pentru că ne copleșește teama de ceva diferit de modul cum gândim, cum percepem realitatea prin „ochelarii” noștri. – Și care s-ar putea să fie arătoși, dar să aibă o problemă de… dioptrii.
– Aș zice că, sub pretextul purității doctrinare, nu ar trebui să ne speriem de orice practică doar pentru că nu vine din tradiția noastră. Frica de „confuzie confesională” ascunde o identitate fragilă, nu un pericol real. O comunitate matură nu se teme de simboluri.
– Ai dreptate, o comunitate matură nu se teme de vizual, nu se teme de diversitate. Adu-ți aminte ce ne învață apostolul Pavel atunci când ne îndeamnă să cercetăm toate lucrurile, dar să păstrăm numai ce este bun. Ce crezi, în context, o reconstituire a drumului crucii poate ajuta la vestirea Evangheliei?
– Cred că da.
– Atunci de ce să resping de plano o astfel de abordare? De ce să lipsesc oamenii de șansa de a se apropia de Iisus în felul acesta? O comunitate matură va găsi de fiecare dată mijlocul potrivit pentru a mărturisi Cuvântul Domnului tuturor celor care au nevoie de el. În forme potrivite momentului, locului unde tocmai e nevoie de vestirea Evangheliei. Și ce moment mai potrivit decât Săptămâna Mare ar putea fi să vorbim despre Iisus și Jertfa Lui mântuitoare?
– Nu cred că putem încheia fără să recapitulăm acel adevăr, enunțat de apostolul Pavel care ne spune că, în lumina Cuvântului, totul ne este îngăduit dar nimic nu are voie să pună stăpânire pe noi. Doar Iisus Hristos să fie și să rămână Domnul.
Într-un cuvânt, nu dramatizarea „Drumului Crucii” este periculoasă. Nu vizualul este periculos, nici simbolurile, în sine, nu sunt periculoase.
Periculoasă este doar o credință superificială, cu temelii nesigure și un dogmatism închistat. Periculoasă este frica de orice nu controlăm. Periculoasă este închiderea într-o singură formă de comunicare.
Dacă Îl păstrăm în centrul vieții pe Hristos, nu avem de ce să ne temem. Nici de vizual, nici de tradiții, nici de simboluri. Pentru că El nu este doar Adevărul care ne aduce lumină. El este Calea și Însăși Viața, cu tot ceea ce înseamnă ea.
3 pași mărunți pentru o percepție sănătoasă a perioadei premergătoare Paștelui.
- Concentrează-te exclusiv pe Hristos. Toate lucrurie trebuie să Îl arate și să ne conducă spre El.
- Participarea responsabilă și fără frică la practici simbolice. Simbolurile nu sun, prin ele însele, dușmani ai Scripturii. Simbolurile sunt ferestre spre Scriptură.
- Evitarea judecării altor tradiții. Nu suntem chemați să fim gardieni confesionali. Suntem chemați să fim martori ai lui Hristos.
Și câteva întrebări pentru o scurtă meditație.
– Ce parte din Patimile lui Hristos mă atinge cel mai profund? Ce vreau să schimb în mine până la Paște? Unde am nevoie de iertare? Unde am nevoie să iert? Ce vreau să moară în mine ca să învie ceva nou?
Silviu RAȚIU
