– De câteva zile, Ieremia 16:12 – „… Iată, fiecare dintre voi umblă după încăpăţânarea inimii lui rele şi nu Mă ascultaţi.” – nu-mi dă pace: cum vine asta, „umblă fiecare după pornirea inimii lui rele”. Ce vrea să spună profetul aici? Cine sunt acești oameni? Și de ce simt că textul acesta vorbește nu doar despre trecut, ci și despre lumea în care trăiesc eu?
– La prima vedere, pasajul, în contextul întregului capitol, pare să se refere la idolatri, la cei care au ales alți dumnezei. Așa începe totul: cu o acuzație limpede împotriva celor care aleg să se închine zeilor străini. Dar apoi, aproape ca o schimbare de perspectivă, apare o altă categorie, mai tăcută, mai greu de prins în cuvinte: „și voi umblați fiecare după pornirea inimii voastre rele”.
– Nu cumva aici e vorba despre altceva decât idolatrie? Nu cumva profetul descrie o formă de rătăcire care nu are nevoie de idoli vizibili, pentru că își poartă idolul în sine?
– Da, exact asta face. Prima categorie este clară: oamenii care au ales alți dumnezei. A doua categorie este mai subtilă: oamenii care nu au niciun dumnezeu. Nu pentru că ar fi ajuns la o concluzie filozofică, ci pentru că și-au făcut din propria inimă singura lor autoritate.
– Biblia nu folosește cuvântul „ateu”. Dar oare nu descrie exact această atitudine?
– În limbajul Scripturii, „inima” este centrul voinței, al deciziilor, al criteriilor morale. A „umbla după pornirea inimii” înseamnă a trăi după impulsuri, după dorințe, după instincte, fără nicio altă referință. Este autonomia absolută, auto-suficiența morală, omul care își este singur dumnezeu.
– Deci, aici sunt cei pe care azi i-am numi „atei” – nu în sens filozofic, ci în sens existențial. Oameni care trăiesc fără Dumnezeu, pentru că nu simt nevoia de niciun Dumnezeu.
– Și totuși, profetul îi pune pe aceștia lângă idolatri. De ce? Pentru că, în ochii Scripturii, ambele forme duc în aceeași direcție: omul își ia viața în propriile mâini și nu mai recunoaște nicio autoritate în afara lui.
– De fapt, idolatria și autonomia absolută sunt două fețe ale aceleiași monede. Unul își face un dumnezeu din lemn, celălalt își face un dumnezeu din propria inimă. Dar rezultatul este același: Dumnezeu nu mai este Dumnezeu.
– Să înțeleg că vorbim despre oamenii care nu mai caută niciun reper în afara lor Care nu neagă neapărat existența lui Dumnezeu, dar trăiesc ca și cum nu ar exista; nu se roagă, nu caută, nu întreabă. Pur și simplu nu simt nevoia.
– Da, în fond ei sunt oameni care își justifică orice decizie, orice dorință prin „așa simt eu”. Pentru ei, inima este criteriul suprem. Dacă simt, atunci e bine. Dacă nu simt, atunci nu e bine. Biblia numește asta „pornirea inimii”.
– Să știi că am întâlnit și eu destui oamenii care resping orice autoritate morală externă. Nu acceptă nici Scriptură, nimic care ar putea avea legătură cu credința ca valoare definitorie a omului. N-au nevoie nici de comunitate, ei sunt centrul și împrejurimea a toate. Pentru ei libertatea propriei ordini este absolută. Acest gen de „libertate” devine nu un dar, ci un idol. Nu mai există limite, nu mai există responsabilitate, nu mai există răspundere. Doar „eu” și „ce vreau eu”.
– Oamenii aceștia nu mai văd nicio diferență între dorință și dreptate. Dacă își doresc ceva, atunci cred că li se cuvine, indiferent de preț, iar dacă nu li se dă, atunci cred că sunt nedreptățiți. Inima devine tribunal, judecător și lege.
– Ei bine, cred că ar trebui să mă întreb, inevitabil: unde mă aflu „eu”, omul modern: între idolii vizibili ai lumii sau între idolii invizibili ai propriei inimi? Și ce înseamnă, pentru mine, să nu umblu nici după idoli, nici după pornirea inimii mele, ci după altceva, mai înalt, mai adevărat? Până la urmă, cred că adevărata luptă nu este, neapărat, cu idolii de piatră, ci cu „idolii” interiori. Nu cu ateismul declarat, ci cu ateismul trăit, revendicat în numele unei libertăți iluzorii. Nu cu cei care spun „nu cred”, ci cu cei care trăiesc ca și cum nu ar fi nimic mai presus de propria inimă – liberă dar, în realitate, împietrită.
5 pași mărunți pentru combaterea tendințelor actuale care promovează ateismul practic
- Să caut să recunosc în mine cât mai curând tendința de a-mi face din inimă un dumnezeu. Nu pot combate nimic în lume dacă nu încep cu mine. Am eu momente în care „fac ce simt”, fără să mă întreb dacă e bine sau e Cineva care îmi poartă, cu adevărat, de grijă în toate?!
- Să-L caut pe Dumnezeu, să-L primesc în viața mea și să cultiv o relație autentică în care El are primul loc. Nu doar ideea de Dumnezeu, ci prezența și lucrarea Lui. Nu doar o credință declarată, ci una trăită. Nu doar un concept, ci o relație.
- Să cultiv discernământul. Nu orice dorință este bună. Nu orice impuls este sănătos. Nu orice emoție este adevăr.
- Să redescopăr și să promovez cu tărie valoarea unei autorități morale din afara mea: Scriptura, biserica, comunitatea — nu sunt lanțuri, ci repere. Nu sunt piedici, ci lumină.
- Să învăț să pun întrebări înainte de a lua decizii. „Este bine?” „Este drept?” „Este în acord cu ceea ce știu că e adevărat?” Întrebările sunt antidotul impulsivității, într-un cuvânt, să cercetez toate lucrurile dar să păstrez numai ce este bun și adevărat.
Silviu RAȚIU
