– Bulevardul principal din Arad este invadat de ciori. Cuiburi cât vezi cu ochii. Zgomot, mizerie, excremente, ramuri rupte – ca după război. Și nimeni nu face nimic. Orașul – sau cel puțin centrul – pare al lor, nu al nostru. Cum am ajuns aici?
– Așa arată orașele când natura se mută în ele – cu sau fără invitație. Ciorile au descoperit că orașul e mai sigur decât câmpul, mai cald decât pădurea și mai bogat decât orice ecosistem natural. Aici nu le pândește uliul, nu le gonește vânătorul, nu le lipsește hrana. Aici sunt regine.
– De fapt, cred că am putea vorbi de niște adevărate… trupe de ocupație.
– Am putea spune și așa. Și asta pentru că protecția care a fost hotărâtă prin lege, a ajuns că nu protejeze ci să discrimineze chiar pe… protector.
– Dar de ce sunt protejate? De ce nu putem interveni? De la vânarea excesivă am ajuns la a nu le mai vâna deloc. Nu ți se pare absurd?
– Pare absurd pentru că legea a fost gândită pentru altă lume. Pentru păduri, nu pentru bulevarde. Pentru câmpuri, nu pentru orașe. Pentru ecosisteme naturale, nicidecum pentru locații urbane. Legea protejează „păsările sălbatice”. Dar nu spune nimic despre ce se întâmplă când păsările sălbatice devin locatari permanenți ai orașului, revendicându-și, cu de la sine putere, un statut cel puțin inadecvat. Și nu vorbește nici despre ce se întâmplă cu oamenii care (încă mai) trăiesc acolo.
– În ritmul ăsta, orașele vor deveni locuri pentru ciori, nu pentru oameni. Asta se dorește?
– Nu se dorește în mod explicit, dar uite că se întâmplă. Ciorile nu sunt neapărat „vinovate”. Ele doar profită de un vid de reglementare. De o neputință administrativă, i-aș zice. De o legislație care nu distinge între o cioară din pădure și o cioară din centrul Aradului. Și când, datorită acestor „scăpări”, o specie oportunistă găsește un loc perfect, îl ocupă și pune stăpânire pe el. Problema e că orașele au ajuns să nu mai funcționeze ca orașe ci, ca niște rezervații improvizate, în care omul devine un chiriaș tolerat.
– La nivelul actual al științei și tehnologiei, să nu existe soluții? Să fim serioși.
– Soluții există. Dar nu sunt spectaculoase, nu sunt rapide și nu sunt definitive. Ciorile sunt printre cele mai inteligente animale de pe planetă: învață, se adaptează, evită capcanele. Poți să le gonești azi, se întorc mâine. Poți să le sperii mâine, râd de tine poimâine. Poți să le distrugi cuiburile, construiesc altele în două zile. Și nu uita, trăiesc foarte mult, au timp destul!
– Bine, și atunci, ce-i de făcut?
– Strategia reală, dar deloc simplă, este gestionarea: toaletarea arborilor, controlul surselor de hrană, descurajare vizuală și acustică, îndepărtarea cuiburilor în afara sezonului, intervenții coordonate, nu improvizații.
– Dar pentru asta trebuie voință și reziliență, viziune – lucruri rare în administrația urbană românească. Nu-l văd pe primarul Aradului conducând un efort coordonat și asiduu pentru rezolvarea problemei. Unde ar mai avea el timp de „rondurile” lui?
– Cine știe, s-au mai văzut minuni…
– Deci, problema nu sunt ciorile, ci legea și lipsa de reacție sau, mai corect, modul cum (nu) se aplică.
– Problema e mai mare. Ciorile sunt doar simptomul. Simptomul unui oraș care nu mai are control asupra propriului spațiu, al unei administrații care reacționează doar când e prea târziu, al unui sistem în care protecția mediului e aplicată mecanic, fără discernământ, fără adaptare la realitate, fiind folosită adesea ca instrument politic.
– Ciorile sunt doar un semn. Semnul că orașul nu mai e al oamenilor care îl locuiesc, ci al inerției care îl guvernează.
– Corect!
– Să înțeleg că, totuși, nu e o problemă fără soluție? Că ar fi, de fapt, o problemă ce ține de absența voinței de a găsi și de a aplica soluții?
– Exact. Ciorile nu sunt dușmanul. Dar nici nu pot fi lăsate să devină stăpâne. Orașele trebuie să-și recapete autoritatea. Nu prin violență, nu prin cruzime. ci prin inteligență, planificare și curaj administrativ.
– Prin acțiune responsabilă și perseverentă?
Ei da, doar că, până atunci, ciorile vor continua să ocupe spațiul pe care oamenii îl abandonează și asta, alături de alte atâtea probleme, e trist, foarte trist.
Silviu RAȚIU
