Într-una din ultimele zile ale anului ce tocmai a trecut, Serviciul de Ambulanță Județean Arad și Inspectoratul de Poliție Județean Arad au intervenit în Micălaca, pentru a acorda ajutor unui bărbat fără adăpost.
În vârstă de 56 de ani, stătea să moară, căutând adăpost sub țevile de transport al agentului termic de pe Bulevardul Nicolae Titulescu.
Nu e prima oară când citim despre dramele unor semeni ai noștri, ajunși aproape de capătul „liniei”, căutându-și adăpost pe te miri unde. Să fiu bine înțeles, lucrul acesta nu se întâmplă numai în Arad. Fenomenul este, din nefericire, de dimensiuni planetare și nici măcar nu putem spune că singuri vinovați ar fi cei în chestiune.
Și-apoi, în situații din astea mai e timp să cauți vinovați?
Dacă am înțeles bine, oamenii de la Ambulanță, împreună cu cei de la Poliția Locală, au izbutit să-l scoată pe omul acela amărât din situația critică. I-au mai dat, cum ar veni, o șansă. Atâta au putut să facă ei și-L lăudăm pe Domnul pentru asta!
Apoi?
Apoi, și ce dacă… – ar zice unii vajnici păzitori ai moralității foarte corect politice. „Ce să-i mai facă? Să se ducă și să muncească, să-și facă un rost, da, să muncească frate, că de aia a ajuns aici, de leneș!”
Așa o fi. Numai că, uite, prin alte locuri de pe planetă, modul de a gândi al unora care ne sunt semeni, nu-i așa, ce să vezi, diferă. Așa, un pic, pe ici pe colo, prin părțile… esențiale.
Ce am găsit recent în spațiul ăsta „virtual”?
O informație pe care am simțit nevoia să o împărtășesc și iată că povestea din Arad mi-a oferit un prilej cum nu se poate mai potrivit.
Reproduc integral postarea de pe Facebook: „În Islanda, unde vântul își poate schimba direcția într-o clipă, iar frigul este neiertător, orașele au ales un răspuns silențios, dar puternic. În alei ascunse, în spatele clădirilor uitate, apar mici adăposturi pliabile discrete, aproape invizibile, dar capabile să ofere adăpost, căldură și demnitate.
Aceste module sunt concepute pentru a se potrivi în crăpăturile orașului, acele spații unde nimeni nu se uită. Când sunt deschise, devin camere mici, dar esențiale, suficient de mari pentru ca o persoană să se întindă, să închidă ochii și, cel puțin pentru câteva ore, să se simtă în siguranță. În interior, există o saltea cu o bandă de încălzire care funcționează cu energie solară colectată în timpul zilei. Iluminatul este slab, alimentat de LED-uri. Spațiul este izolat, ventilat și rezistent la îngheț.
Dar aceste adăposturi nu sunt doar locuri fizice.
Sunt mesaje tăcute, care spun: „Vă vedem. Meritați respect. Meritați căldură.”
E o idee ca nimeni să nu se simtă vreodată uitat.
Atât. Un fapt de viață, într-o țară care numără în jur de 400.000 de locuitori (!) și unde, dată fiind apropierea de zona Arctică, condițiile de viață nu sunt dintre cele mai prielnice, mai cu seamă pentru o persoană nevoiașă. Că au și ei… săracii lor. Să remarcăm un fapt semnificativ: în 2021, în Islanda figurau cu statut de „homeless” aproximativ 1.100 – 1.200 de persoane, circa 0,3% din populația totală. De atunci, statisticile spun că numărul lor ar fi crescut dar a rămas tot în apropierea celor 0,3%.
O să mi se spună, ei da, ce mare lucru să amenajezi o mie de adăposturi iar răspunsul meu este: da, e mare lucru. Pentru că e mare lucru să-ți pese de semenul tău – Biblia vorbește de „aproapele tău”.
E mare lucru să îți pese.
Și până la urmă, despre asta este vorba.
Despre faptul că, în termenii omenescului care ar trebui să ne definească orice acțiune pe care o săvârșim, faptul de a avea grijă ca și cel de alături să își poată păstra condiția umană ar trebui să însemne normalitatea.
Faptul de a nu trece pe lângă cineva amărât fără să-ți pese că e, sau nu, în stare de a-și procura ceva de mâncare sau de a-și pune capul într-un loc în care să nu se confrunte cu perspectiva de a muri înghețat, ar trebui să constituie parte dintr-un standard minimal de umanitate.
La o adică, ceea ce ne va deosebi, la momentul adevărului – ziceți-i dumneavoastră cum vreți, eu îi zic „Ziua judecății” – va fi (și) aceasta: ai preferat să judeci, să blamezi, să blestemi chiar, sau ai ales să pui umărul și să ajuți. În Predica de pe Munte – Evanghelia după Matei, capitolul 5 cu versetul 42, Iisus Hristos o spune direct: „Dă celui ce-ți cere…”
Spuneam și zilele trecute, românii se declară în proporție de peste 95% creștini, recunoscându-L în felul acesta pe Iisus Hristos ca Domn și Mântuitor. Cel puțin la nivel declarativ, să fim de acord, stăm bine.
E un lucru bun. Dar nu îndeajuns. Pentru că, a fi creștin este și o responsabilitate imensă.
A fi creștin e să și faci, nu doar să zici. E despre cum să-l iubești pe aproapele cum te iubești pe tine însuți.
„Aproapele” care e și omul de pe marginea drumului, întinde mâna și îți cere ajutorul sau care, uite, ar avea nevoie să se adăpostească.
E mult, e puțin?
E despre omenie. Pură și simplă!
Silviu RAȚIU
