În spațiul public local au apărut în ultimele luni discuții despre problema cerșitului și a cerșetorilor. Se pare că autoritățile au descoperit, brusc, că Aradul ar avea o problemă cu numărul prea mare de cerșetori, motiv pentru care s-au gândit că ar trebui luate măsuri.
Mai prudent, prefectul Aradului a dat câteva declarații în care a nuanțat chestiunea, avansând ideea unei strategii cu ajutorul căreia să se poată lucra atât la cauze, cât, mai apoi, la „efect”, adică la cei care cutreieră străzile orașului cerșind.
Mai pe urmă, problema și-a pierdut din actualitate, iar măsurile – cele de fond – nu au apărut. Nu că așa ceva s-ar putea rezolva pocnind din degete, Doamne ferește, dar, totuși, ceva-ceva ar putea să înceapă să se miște. Nu mă gândesc, în nici un caz, la chestii heirupiste, de genul descinderi în forță ale organelor de ordine, la amenzi, confiscări și altele bruftuluieli episodice.
S-a demonstrat că așa ceva are doar efect cosmetic, dă apă la moară celor care, cu un aer triumfalist, ies și raportează aplicarea unor sancțiuni în sume astronomice pe care, nu le va plăti nimeni. De unde să aibă un cerșetor câteva mii de lei să plătească amenda, când majoritatea lor covârșitoare iese la cerșit tocmai ca să adune un ban pentru a supraviețui!?
(Mă grăbesc să precizez, nu mă ocup în acest demers de cei care – puțini, raportat la total -, au găsit, cumva, modul chiar de a se îmbogăți, practicând această îndeletnicire milenară. E de spus niște lucruri și despre ei, dar o voi face cu alt prilej.)
Mi-am amintit de toate acestea într-o zi, pe când eram în apropierea Pieței Miorița din Micălaca. Lume preocupată, absorbită în mod vizibil de pregătirile de Crăciun, un du-te-vino mai reținut – așa e, piața din Micălaca nu mai e ce a fost cândva. În dreptul unei vitrine, o femeie tânără, îmbrăcată cu haine ponosite, mimând stângaci gestul de a cerși. „Dă-mi și mie un leu…” – spus cu o voce abia șoptită, o văd că e, sigur, o novice, n-a acumulat, încă, experiența „profesioniștilor”, aș zice că mai degrabă ar lua-o la fugă decât să devină mai insistentă. Sunt destui cei ca ea. Îi poți descifra fără efort, au ajuns de curând la fundul pungii, nu prea știu ce și cum ar trebui să facă dar, deh, nu prea au alternativă. Peisajul citadin din lumea întreagă e plin de scene de felul acesta: dintotdeauna au existat – și vor exista mult și bine – oameni care să apeleze la ceea ce numim „mila publică”.
De ca și cum ar exista o milă „privată” și una… publică. Nu, mila, dacă există, e una singură: e acea pornire lăuntrică pe care orice om, de oriunde ar fi, orice rang ar ocupa în ierarhia socială și orice credință ar împărtăși, o simte – sau ar trebui să o simtă – atunci când vede un semen de-al său aflat în nevoie.
Pur și simplu, fără cea mai mică urmă de prejudecată.
Cam asta ar fi și nu am pretenția să fi epuizat înțelesul unui simțământ pe cât de simplu, pe atât de controversat atunci când se pune problema de al mărturisi cu fapta.
(Mă grăbesc, iarăși, să spun că nu-mi propun o exegeză „academică” a terminologiei, mai cu seamă că, o știm, există o infinitate de moduri de „a cerși”, de a apela la mila celorlalți)
Tânăra din dreptul vitrinei era cu adevărat necăjită – vreau să spun că nu mima deloc și asta accentua și mai mult tristețea care o înconjura ca un giulgiu. Cine să fiu să mă pun s-o interoghez cum de a ajuns aici? Cine să fiu s-o „trimit” să muncească, să facă ceva din care să-și câștige existența? Poate că a încercat, poate că n-a reușit, poate că… dar ce mai contează atunci când în fața ta se află un semen care îți cere ajutorul. Atât.
O pot ajuta sau nu? Mai clar: vreau s-o ajut sau nu – aceasta este – ar trebui să fie -, la urma urmei, întrebarea. Supărător de simplă. Atât de simplă că mai bine n-o punem. Chiar dacă, uite ce ne spune înțeleptul Solomon, în Cartea Proverbelor capitoul 21:13: „Cine își astupă urechea la strigătul săracului, nici el nu va fi ascultat când va striga“.
Până să-mi limpezesc „dilema”, văd doi bărbați trecând prin dreptul ei și o aud aproape scâncind: „Dați-mi un leu, vă rog, să-mi…”
„Auzi, dacă te-aș chema să-mi faci curat în casă, sunt sigur că n-ai veni. Dar să cerșești, asta știi. Auzi, domle, nu ne mai scăpăm de ăștia o dată.”
Tânăra își retrage mâna și și-o ascunde, rușinată cumva, la spate. Pentru câteva secunde se așterne o liniște căreia cu greu i-ai găsi un nume, de ar fi să-l cauți. Mai trec câțiva pe-acolo, femeia nu mai zice nimic, cei doi, se mai opresc din când în când, să arunce priviri cu care, chiar așa, cred că ar putea pironi de zid o persoană mult mai corpolentă!
Ascultați-mă: ne revendicăm – peste 95% dintre cei ce locuim în actualele granițe ale României – a fi creștini. Îl proclamăm pe Iisus Hristos ca fiind nu numai Mântuitorul, dar și Domnul nostru, Cel care ne luminează căile, Cel care ne ajută să ne trăim viața în acord cu Învățătura Lui.
Care învățătură?
Păi s-o luăm pe-ndelete: „…iubește-l pe aproapele tău ca pe tine însuți” Sau, uite, tot în Cartea Proverbelor capitolul 21:15: „Este o bucurie pentru cel neprihănit să facă ce este bine, dar pentru cei ce fac răul, este o groază.”
Biblioteci de literatură creștină, șiruri nesfârșite de vorbe de înțeleciune îndeamnă pe cel ce (zice că) se încrede în Dumnezeu să fie milos, să aibă compasiune, să-l ajute pe cel sărac. Sărac pur și simplu, fie că întinde mâna la colț de stradă sau nu.
Și atunci, dați-mi voie să mă întreb, de unde supărarea, de unde revolta asta, demnă de cauze mai nobile, împotriva celor care… cerșesc?
Sigur că da, să te confrunți cu sărăcia nu-i neapărat un lucru care să-ți facă plăcere. Da, sărăcia – oricum am lua-o – nu reprezintă alternative dintre cele mai plăcute pentru nimeni. În primul rând, pentru că ea, deși nu ne place, există, ne face semne discrete de peste drum tuturor, știe ea ce știe!
Dar, să fim de acord, de la o vreme ne-am pricopsit cu (prea) mulți cerberi ai moralității ultra-corecte, ai unei „ortodoxii” de fațadă, golită de una din componentele ei esențiale: compasiunea, altfel spus, mila. Desigur, să te întâlnești, oriunde, cu un sărac – adică cu un om al cărui aspect nevoiaș vorbește despre precaritatea – sau chiar lipsa – resurselor sale materiale – nu face parte din acele momente pe care să ți le dorești, mai ales în pragul unei sărbători.
Dar de ce? De ce devenim tot mai ostili la ceea ce aș numi necazul celuilalt? De ce cărăm cu noi un bagaj de vorbe meșteșugite care să ne justifice, să ne „explice” în ochii celorlalți, de ca și cum ei, ceilalți, ne-ar cere socoteală. Nu, nici însoțitorul acelui bărbat și, cu atât mai puțin, femeia necăjită, nu i-au cerut nici un fel de explicații celui revoltat.
Mai rău, nimeni nu-și pune problema asanării, da, asanării sărăciei și, odată cu ea, a cerșetoriei. Declarații, conferințe de presă, mai mult, congrese, simpozioane, armată de ONG-uri afișând lozinci „mobilizatoare”, dar, în realitate, nimic.
Îi lăsăm pe săracii din diverse colțuri ale lumii să inunde Europa, motivele sunt cunoscute – sărăcia și iar sărăcia – dar nu mișcăm un deget ca să încercăm măcar să „vindecăm” sărăcia acolo unde ea este endemică. Îi lăsăm să vină ca să-i putem privi cu dispreț – sunt niște cerșetori, uite-te la ei! Ori, le aruncăm niște monede după care îi blamăm că ne „stau pe spinare”…
Mă-ntorc la episodul din Piața Mioriței. Ce ușor să etichetezi. Ce ușor să judeci sau, mai rău, să ridici piatra și, fără nici o judecată, să arunci. Așa cum cer unii – destul de mulți și de gălăgioși: să vină poliția, să vină tribunalul, să-i măture, să-i zboare, să facă orice dar…
Dar ce?
Rezolvăm ceva cu asta? Scade în felul acesta, peste noapte și definitiv numărul celor care se află, că ne place sau nu, în nevoie? La ananghie, cum spune românul cu o voce stinsă și cu un gust amar în gură.
Mai sunt doar câteva ceasuri până la cumpăna dintre ani. Cu câteva minute înainte de miezul nopții, obișnuim să ne luăm un timp al reflecției. Sunt sigur că o face fiecare. În felul său. Și e bine așa.
Ce ar fi dacă?… Ce ar fi dacă în anul acesta ne-am lua un timp, fie el și scurt, pe care să-l dedicăm acestei probleme. Care problemă? Păi aceea dacă ne mai interesează să fim, sau nu, oameni cărora le pasă de aproapele. De cel care, dintr-un milion de motive, se află în nevoie. Au nevoie de ajutor. Au nevoie de ajutorul nostru, al celor care, foarte bine, avem și putem să dăm. Atâta cât ne îndeamnă cugetul. Solomon, cel mai înțelept dintre înțelepți, ne-a lăsat un îndemn care se potrivește cum nu se poate mai bine acum și aici: „Omul milostiv va fi binecuvântat pentru că dă săracului din pâinea lui.” (Proverbe 22:9).
Se va rezolva cu asta drama cerșetoriei? Vor dispărea în felul acesta, cerșetorii?
Nu știu sigur, dar vă asigur că ar fi un bun început de drum. Un început de an cum nu se poate mai optimist.
Silviu RAȚIU
