Vineri, 19 decembrie 2025, bulevardul posac, ici colo grupuri răzlețe de adolescenți în căutare de ceva ce, pare-se, e (tot mai) greu de găsit.
O seară – încă una – cu un Arad sastisit, fără perspective, fără așteptări – ori, cu unele mult, mult prea mici.
Cu aceste gânduri am urcat la mezaninul clădirii de pe Bulevardul Revoluției, colț cu str. V. Alecsandri, unde funcționează o cafenea cu un nume jucăuș, făcut, parcă, să te atragă chiar așa, din curiozitate…
Mi-am adus aminte că, pe vremuri acolo a existat un magazin elegant – „Triada” – prea repede dispărut din peisaj. Să fiu sincer – îmi recunosc ignoranța cu acest prilej – nu am știut de existența acestei cafenele. Pot spune, acum, că cel care a pierdut sunt eu, în condițiile în care am descoperit un local cu personalitate și, ei da, cu o atmosferă cum întâlnești în marile orașe unde obiceiul de a merge la cafenea nu înseamnă doar cafeaua și nimic mai mult.)
Am primit cu oarece rezerve invitația de a participa la un „concert” de jazz care urma să fie găzduit într-o… cafenea. Rezervele mele erau – și sunt – alimentate, din păcate, de faptul că Aradul a fost și pare să mai rămână destul de reticent la acest gen muzical.
Chiar dacă, o spun în cunoștință de cauză, în Arad au existat și continuă să existe uriașe resurse care ar putea contribui la constituirea unui „hub” (și) al jazzului, relevant pentru un spațiu cultural de o respirație cât mai largă. Numai dacă mă gândesc la ce potențial în devenire se află la Colegiul de Arte „Sabin Drăgoi“ și mă înfior.
Cumva, acest gen muzical nu are priză la arădeni (?!) dar nu pot decât să îmi exprim nădejdea că unele tendințe și evoluții pe care le observ în ultimii ani vor reuși, totuși, să producă revirimentul.
Ei bine, cu aceste gânduri am urcat scările care duc la salonul cafenelei, pregătindu-mă să mă confrunt cu o realitate căreia, sincer, nu-i dădeam prea multe șanse.
Apoi, pe măsură ce am reușit să mă dezmeticesc în spațiul beneficiind de un iluminat ambiental, am început să am primele surprize. Mesele ocupate de grupuri de tineri purtând conversații într-o atmosferă mai mult decât decentă, unii, ocupați cu niște snackuri, alții savurând aroma unui ceai sau, ce știu eu, a unei cafele, o scenă amenajată în așa fel încât să ofere spațiu pentru activități cu priză în astfel de locuri: recitaluri actoricești, momente de „stand-up comedy”, recitaluri muzicale și câte și mai câte. Ei da, și mulți, foarte mulți copii. Într-o cafenea din Arad. Asta da, surpriză!
Apoi, a început ceea ce mi-a fost prezentat ca un „concert” și care s-a dovedit, mai degrabă, un recital, dar ce recital?!
Un recital susținut în premieră de un grup format de un profesor entuziast și vizionar împreună cu trei dintre elevii săi. Un recital care și-a propus să le ofere posibilitatea unei prime confruntări publice. Și ce alt prilej mai potrivit să găsească decât atmosfera specială a pregătirilor de sărbătoare, invitația la un moment de respiro fiind cum nu se poate mai actuală.
Da, a fost un recital! Un recital de-adevăratelea, în care au strălucit atât performerii cât și „produsul” lor: o muzică de calitate, adusă acolo cu emoția debutului, cu dedicare și cu bucuria lucrului bine făcut. A fost un ca un cadou „avant la lettre” pentru care nu putem decât să le mulțumim protagoniștilor.
Domnul Silviu Câmpan, profesor de pian de formație, a ieșit la rampă în seara recitalului cu instrumentul despre care am aflat că l-a adoptat cu foarte puțină vreme în urmă! Nu că ar fi ceva special în asta, dar aș remarca faptul că acest lucru nu s-a văzut nici o clipă! Chiar dacă pasajele solistice – relativ puține, din motive de…repertoriu – nu l-au solicitat în mod deosebit, interpretarea sa, pe ansamblu, a fost de calitate, domnia sa reușind să ne aducă aminte, prin soundul și feeling, de momente memorabile ale jazzului american, acela unde improvizația nu a ajuns să confiște ceea ce am numi „melodia” pură și simplă. De altminteri, repertoriul a fost croit cu grijă pentru promovarea unor hituri „ever green”, iar selecția de cântece de Crăciun a fost „absolvită” cu abordări exacte, redate cu acuratețe și sensibilitate. Am ascultat un sunet cald, profund îndeajuns atunci când situația a impus-o, prompt și inventiv în pasajele – atâtea câte au fost – de improvizație. Așa cum spuneam, repertoriul nu și-a propus să scoată în evidență virtuți improvizatorice dar sunt sigur că, la nevoie, ele sunt „în portofoliu”.
Compartimentul ritmic a fost asigurat de Ștefan Calacea, tobe și Patrick Moisa, chitară bass. Repertoriul nu le-a permis să performeze individual dar ceea ce am remarcat a fost un aport solid și mai mult decât convingător la asigurarea echilibrului ritmic și cromatic atât de necesar în jazz.
Am remarcat, la amândoi, un potențial mai mult decât promițător iar la final, ca o provocare, le-am și propus o cât mai grabnică revedere pentru a-i putea urmări în cât mai multe momente „solistice”. Este îndeobște știut că orice sesiune de jazz trebuie să ofere publicului măcar câte un moment solistic, atât pentru „tobe” cât și pentru… basist. Am certitudinea că la vremea potrivită, cei doi – aflați, încă, la vârsta adolescenței – vor avea forța necesară să impresioneze!
L-am lăsat la urmă pe Victor Moisa, pianistul care a avut rolul de a oferi suportul armonic și de coloratură al serii. Victor este un talent despre care, sunt sigur, vom mai auzi multe lucruri bune. Cunoscându-i pasiunea genuină pentru jazz, am fost foarte curios să-l urmăresc pentru a mă putea convinge nu atât de progresul lui cât de capacitatea lui de a se integra într-o formulă instrumentală de genul celei ce ne-a fost propusă vineri seară.
Ei bine, Victor a reușit! A fost, deopotrivă, un suport al instrumentului solist – saxofonul, în această seară – dar a știut să gestioneze și momentele în care i s-a oferit posibilitatea de a etala valențe de solist. Desigur, pe lungimea unui recital „de debut”, repertoriul nu a permis mai mult dar, în momentele în care pianul a avut „inițiativa”, Victor a demonstrat că este stăpân pe un registru consistent al mijloacelor de exprimare, că este pe un drum ascendent în privința tehnicii care definește genul și că își știe pune în valoare acea calitate definitorie a oricărui muzician autentic de jazz: inteligența vie, sclipirea improvizatorică dublată de suficientă sensibilitate și disponibilitate lirică.
La urma urmei, aceasta este marea taină a jazz-ului autentic: să lași ca inima și mintea să împletească într-un singur fuior, spiritul jucăuș al improvizației și aplecarea spre momente de calm și elegie. Victor Moisa dispune de aceste calități și am convingerea că, de va voi, sub îndrumarea unui dascăl – iubitor la rândul său de jazz de calitate – va reuși să ne ofere – și să își ofere – satisfacții artistice care-l vor face remarcat și apreciat de un public din ce în ce mai numeros.
Una peste alta, aș zice că seara de vineri, 19 decembrie 2025, s-a derulat sub auspicii favorabile unui grup de muzicini tineri, ambițioși, talentați și vizionari îndeajuns ca să ne dea garanția că nu peste multă vreme, vom putea să le adresăm aprecieri și aplauze într-un concert de-adevăratelea. Ei o merită, noi, cei care iubim jazz-ul, o merităm iar Aradul, ca loc în care cultura a fost mereu o parte definitorie a identității – o merită deopotrivă.
Silviu RAȚIU
