Numai cine nu a avut treabă vreodată la Tribunal, nu l-a cunoscut pe Vasile Ban! Întruchipare a funcționarului ieșit, parcă, din paginile prăfuite ale scriitorilor din veacurile trecute, Vasile Ban a reunit în personalitatea sa cam tot ceea ce era nevoie pentru a fi prototipul grefierului arhivar – un slujbaș pe cât de marginal pe ștatul de funcțiuni al unei instanțe judecătorești, pe atât de indispensabil în derularea rutinei zilnice a unei astfel de instituții.
Iar dacă se întâmplă ca persoana respectivă să mai fie înzestrată și cu dram de „Eu” pronunțat, lucrurile pot dobândi, dintr-odată, dimensiuni epice.
Cât a fost arhivar, iar mai apoi chiar arhivar-șef la Judecătoria Arad, Vasile Ban a și-a pus amprenta asupra modului în care instituția și-a derulat o parte însemnată din funcția de comunicare cu publicul, dar și pe modul cum acest serviciu aparent secundar al unei instanțe – arhiva – a contribuit, în cele din urmă, la atingerea – sau nu – a unor parametri de calitate deloc de neglijat în ce privește percepția opiniei publice.
O analiză riguroasă va trebui să admită că Vasile Ban nu a fost cel mai comod, nici ca interlocutor, nici ca subaltern și nici chiar ca și coleg în cadrul compartimentului pe care, la o vreme, a ajuns să îl și conducă. Îi păsa prea puțin că cei din jur îl percep ca pe un hirsut, că oamenii puteau să acuze dureros „contactul” cu stilul său abrupt uneori, chiar bolovănos în zilele lui proaste.
În același timp, cine și-a luat măcar un pic de osteneală, a putut remarca dedicarea cu care își urmărea propria „fișă a postului”, onestitatea cu care, la rigoare reușea să rezolve chiar și probleme aparent insolubile. Într-un cuvânt, Vasile Ban le cam știa pe toate și, repet, la rigoare, știa să le și facă pe toate.
Înalt, deșirat chiar, cu spinarea ușor încovoiată din pricina timpului îndelungat petrecut pe scaun – ipostază iconică pentru funcționarul tututor timpurilor -, cu o voce baritonală căreia, uneori, îi conferea o tonalitate ușor nazalizată, iar alteori, prin lungirea vocalelor, îi dădea adâncimi de bas sadea, Vasile Ban nu putea trece neobservat niciodată.
De altfel, sunt sigur, el nici nu voia asta! Îi plăcea ca lumea să știe că el este acolo și că, dată fiind această situație, nu putea să-l treacă cu vederea. De altminteri, dacă se întâmpla ca, din cine știe ce motive, să nu-l observi, te puteai trezi apostrofat pe un ton în care distingeai nota de ironie, doar după ce ajungeai să-l cunoști mai bine. Adică după niște luni în care întâlniri de genul acesta erau tot atâtea prilejul de derută pentru cel căruia Vasile îi adresa „salutul” său: „Hai să trăiești! N-ai prea dormit bine azi – noapte, ia zi… Spune, ai băut deja cafeaua!?”.
De prisos să spun că acesta era un soi de consemn: ar fi băut și el o cafea la bufetul de incintă, dar nu-i plăcea să o facă singur…
Vasile Ban a fost un maestru al situațiilor în care te trezeai că nu știi cum să reacționezi: să te înfurii ori să începi să râzi. El manifesta mereu o atitudine de om foarte ocupat și veșnic iritat de insistențele celor care se perindau prin fața pupitrului său.
A trebuit să treacă ceva vreme până să mă obișnuiesc ce acest stil al său, dar, după aceea, relația noastră a intrat într-un făgaș presărat cu tachinări amicale.
Într-o zi, am intrat în Arhivă să caut un dosar din anii anteriori. Vasile Ban i-a cerut uneia din funcționare, domnișoara Liana, să coboare în pivniță și să mi-l aducă. La întoarcere, în timp ce-i mulțumeam și ca să mai înveselesc atmosfera, am început să-i spun domnișoarei Liana că numai ce auzisem, dimineața, la știri, că se se intenționează introducerea unui sistem menit să eficientizeze activitatea instanțelor de judecată, bazat pe computere și alte chestii de felul acesta.
De bună seamă, am zis, vor fi avute în vedere și sectoarele auxiliare, Arhiva, cum ar veni, așa că, de aș fi în locul ei, aș începe să mă gândesc să-mi găsesc o altă slujbă.
„Se discută deja să se introducă calculatoarele pe la tribunale. Cică printre primele locuri unde la vor instala vor fi arhivele, registraturile…, chestiile astea unde oamenii pot fi înlocuiți ușor de computere…”.
Știam că tânăra funcționară „mușca” genul ăsta de „știri” și nu m-a surprins că a rămas câteva secunde oarecum descumpănită. Nu-i prea îi venea să creadă, dar, în același timp, argumentele pe care i le puneam în față erau de natură, clar, să o neliniștească.
În timpul acesta, așezat la „pupitrul” său de… comandă – era deja, la vremea aceea, arhivar-șef, Vasile Ban, purtând, ca de obicei, un creion după ureche – i-ar mai fi lipsit niște cotiere din glotul acela negru – lucios, cunoscut din filmele de demult -, răsfoia un teanc de citații, umezindu-și din când în când buricele degetelor în buretiera de pe tabla mesei. Ai fi zis că nici nu a auzit ce-i spusesem domnișoarei Liana, atâta de preocupat părea, dar tocmai acest gen de reacție dezvăluia faptul că era asemeni unui arc comprimat, gata-gata să reacționeze.
„Să știi, domnișoară, că nu-i cine știe de filozofie să instaleze, uite-aici, în sala asta, niște computere care să facă toată treaba asta cu evidența dosarelor, cu completarea registrelor… Uite și chestia asta cu citațiile – am adăugat, arătând spre scaunul ocupat de Vasile – crezi că o să mai dureze mult până când ele or să fie sortate automat, preț de câteva zeci de secunde și gata ?!…”.
Deruta se putea citi pe față sărmanei Liana. Își întoarse privirile către Vasile, abia mai primea aer, își căuta cuvintele în timp ce brațele i se zbăteau ca într-un început de zbor amețit, cei ce se aflau în sală cu diverse probleme se opriseră și ei din activitate, suspans total…
„Auziți, domnu’ Vasile ce spune domnu’ avocat? Dumneavoastră ce ziceți, că sunteți șef, ce ziceți…? Așa o să fie, Doamne ferește-ne? Cum adică să… computere…? Și cu noi, cum rămîne cu noi ?!”.
Din postura lui de om foarte ocupat cum se găsea, Vasile Ban își ridică privirea din teancul de citații, își recuperă creionul de după urechi începând să bată cu el în tăblia mesei și, așa gârbovit cum stătea în scaun, dădu glas mesajului său cu figura unui înțelept tocmai coborât din vârf de munte.
„Ascultă tu, fată, nu te lua tu după prostiile lui (acesta fiind subsemnatul!…)! Nu vezi că vrea să te prostească, tu, să te sperie, că te vede așa, mai slabă de înger?! ”.
Apoi, își întoarse privirea către rafturile doldora cu dosare ce se înălțau în spatele său – să fi fost câteva sute bune de coperți roz, albe și albastre – și, folosind creionul pe post de indicator, adăugă pe un ton ce se voia, deopotrivă, doct, dar și autoritar:
„Auzi tu, Liană, să-ți fie clar, când o să văd io cumputere care să mute dosarele astea de pe un raft pe altul să le facă teancuri și să le ducă la sală (de judecată, desigur) ori, de aici, jos, în pivniță, ei na, atunci o să cred ce zice avocatul… – după care, redând creionului utilitatea sa firească, începu să facă niște însemnări pe un soi de borderou, aflat în fața lui.
„Auzi tu, computere să care dosare… Tu nu vezi, Liană, oamenii le cară pe ele, ce-ți închipui tu?… Fii fată cuminte!…”.
Silviu RAȚIU
