La restaurantul libanez de care aminteam în episodul trecut, în capul listei de meniu, o surpriză: ciorbă de burtă, urmată de mititei și alte soiuri de mâncăruri… mioritice.
Mai spre coadă, ca într-o doară, shaorma, falafel. Și dacă la toate astea mai adaug și faptul că ciorba de burtă mi-a fost servită călâie, cu niște ardei murați care ar fi trebuit să fie iuți și nu doar excesiv de sărați.
Am dat și peste Ayran, dar, iarăși, părea că cel care l-a preparat o fi văzut niște fete frumoase pe geamul de la bucătărie în timp de adăuga sarea – ocnă, nu altceva. Chiar așa, libanezii – câți or fi fiind pe-acolo – ce-or fi zicând la toate astea?!
Ieșind din local, mă trezesc gândindu-mă cât poate fi de interesant să observi cum reacționează oamenii, în general, când ajung să-și părăsească zona de confort. Când micile tabieturi, comoditatea cea de toate zilele – câștigată nu fără sacrificii derulate în timp – sunt date de o parte sau trebuie să le părăsești. Fie chiar și pentru un timp foarte scurt.
Admit că și pentru noi, călătoria aceasta a constituit un moment în care ne-am simțit zgâlțâiți binișor în ceea ce aș numi imobilismul pensionarului „full time” – adică a unuia care chiar că-și ia în serios rolul de „milionar de timp”.
Dar, mai mult decât experiențele ce ne-au implicat numai pe noi doi, ceea ce ni s-a întâmplat în răstimpul de dinaintea plecării spre casă a fost cu adevărat relevant pentru paradoxurile pe care le poți experimenta în prilejuri de felul acesta.
În cursul dimineții am făcut cunoștință cu o familie ce venise în București pentru aceeași problemă care ne-a scos și pe noi din casă. Amândoi pensionari, trăindu-și zilele „au relanti” într-un cartier liniștit din Satu Mare, cei doi au înregistrat cu reală satisfacție faptul că n-au făcut drumul în zadar. Ne-am felicitat și ne-am despărțit cu o strângere de mână.
Peste câteva ceasuri, ajunși la Gara de Nord, nu mică ne-a fost surpriza să ne ciocnim nas în nas cu cei doi sătmăreni. „Ce să știm să facem prin oraș până ne pleacă trenul!?” – ne-au zis, oarecum, stânjeniți. Trenul urma să plece pe la 7 seara, iar ei veniseră la gară încă de pe la 10 dimineața…
În ce ne privește, noi veniserăm la gară cu gândul să ne lăsăm bagajul și să dăm, apoi, o raită prin centru până ce ne va veni rândul să luăm trenul spre casă.
Numai că, vorba veche, „socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea… de la gară…”. Din vorbă în vorbă, mai o cafea „vorbită” la Starbucks, mai niște covrigi ronțăiți pe nesimțite, au trecut vreo două ore. Între timp mi s-a făcut foame, am mai pierdut vreo jumătate de ceas căutând un loc potrivit unde să pot lua ceva pe repede-înainte, timpul trecea inexorabil, temele de discuție cu cei doi se succedau cu rapiditate…
Amintiri de familie, povești despre copiii plecați în căutarea unei vieți mai împlinite, necazurile vârstei. „Nici în Satu Mare – ne spun noile cunoștințe – nu-i cu nimic mai bine decît…”.
Decât unde? Unde credeți că e „mai bine”?! – dar răspunsul întârzie până ce un nou subiect ne duce spre o cu totul altă direcție.
Îmi dau seama că, în realitate, vorbim… discuții, peste câteva ceasuri ne vom urca, fiecare, în trenul său și ne vom scutura de aceasta experiență ca de colbul drumului, dar nu ne putem desprinde și continuăm, de acum cu un soi de disperare, să căutăm teme de dezbătut, povești de depănat. Numai să nu rămânem singuri.
Iar timpul ni se duce!
În jurul nostru, universul multicolor al gării își trăiește, imperturbabil, orele cele mai intense. O unduire permanentă de siluete, care mai colorate, care mai cenușii, valize sau mici trolere, tradiționala grămadă spontană – ca la rugby – în jurul panourilor cu sosiri și plecări – simți tensiunea fiecăruia care se oprește acolo să vadă când „îi pleacă” sau cât are întârziere cel ce trebuie să sosească.
Două grupuri masive de copii sparg freamătul, altminteri monoton, nu știi dacă vin de undeva sau tocmai ce se pregătesc să plece. Vocile autoritare ale profesoarelor cheamă la ordine, dar cine să aibă timp de așa ceva. La un moment dat, unul din grupuri ia decizia de a se așeza pe podea – gălăgia se concentrează pe doar câțiva metri pătrați – e veselie debordantă acolo, cum să te poți supăra pe ei!?
Ici-colo, câte un cerșetor disimulat în fel și chip, te încearcă, cerându-ți niște firfirei pentru „un bilet până la Titu” sau pentru ca să-și ia mâncare (text uzat până la banalizare). Mă opresc cu unul și-l întreb ce vrea să-i cumpăr de mâncare și-mi zice că, brusc, i-a trecut foamea…
La o masă de lângă noi, un bunic încearcă să-și convingă nepotul să mai lase telefonul. Fără șansă. „Ce vrei tataie să fac, nu vezi că pe-acilea nu-i rost de nici o… fază!? Hai, bre, ia-mi și mata o gogoașă să văd dacă-mi place…”.
Îi cer unei doamne de la o gheretă cu răcoritoare un pahar de plastic, că am niște cafea, să o împart cu soția și primesc un refuz acru, „Da matale crezi că eu am pahare așa, de-a moaca. Faci și mata o consumație, ceva și mai vedem…”.
Cohorte de oameni grăbiți pendulează prin fața locului unde mai ocupăm, încă, niște scaune destinate „cu precădere consumatorilor” de pe terasa unui McDonalds, dar consumatori, pasămite să fie. Cufundați în gândurile, în planurile lor sau, de ce nu, în eșecurile lor recente, toți par ghidați de un singur scop: trenul. Cel care să-i ducă departe sau cel care să-i aducă de departe pe cei dragi.
Primii pleacă sătmărenii noștri. Trenul intră agale la linia 9, peronul se golește aproape instantaneu și-n câteva minute a și dispărut. Plecat în grafic, aș fi curios câte minute de întârziere adună până la destinație.
Mai stăm nițel. Apuc numai bine să termin de citit numărul de săptămâna trecută al revistei „Dilema” și numai ce văd că și „Astra” al nostru se formează la linia 1 – rezon mon cher, că e de lux…!
Dispărem și noi rapid în vagoane – tot patru sunt, nici unul în plus – ne întâmpină, de data asta, un însoțitor – elegant în uniforma calcată la dungă – e profesionist omul, o ajută pe soția mea să urce, îmi ia trolerul și-l așează pe platforma vagonului, zâmbet mai mult sincer decât „dobîndit” la școală.
Adormim relativ repede, de data asta mi-e, parcă, mai ușor, am obosit destul peste zi, cu emoții, cu așteptarea care nu se mai termina.
Ne trezim cu noaptea-n cap, trenul staționează în fața unei gări slab iluminată – e Vinga – ajung să mă îngrijorez de cât stăm acolo fără noimă, într-un târziu, scârțâind – trosnind, o luăm din loc, iavaș-iavaș, mai un pic și ajungem.
Da, de unde, până să intrăm în Gara Arad mai facem câteva popasuri intempestive – eu cred că cineva, nu știu cine, le drege în așa fel încât, oricât ar fi el de luxos, și trenul acesta să ia întârzieri. Numai de aia!
În gară, la Arad, e prea devreme pentru iureșul presupus al navetiștilor, un uriaș adormit încă, clădirea, posomorâtă ca o femeie bătrână ce a obosit să-și ascundă ridurile și să-și tot pună sulimanuri ieftine.
Chiar așa, de cine o fi depinzând ca pereții înnegriți de fum ai clădirii – una monumentală și de o eleganță cu totul specială, cum tot mai puține întâlnești de-a lungul și de-a latul căilor ferate din România – să fie spălați?!
Hm, ce bine că am ajuns acasă.
Nu-i nicăieri ca acasă. C-o fi de bine, c-o fi de rău… Cine să mai știe!
…Și a fost o călătorie la București, și a fost lungă și obositoare, dar a fost – și e bine acum.
Acasă!
Silviu RAȚIU

