Evángelos Odysséas Papathanassíou.
Câți l-am fi știut oare de s-ar fi mulțumit să-și poarte numele de-a lungul unei vieți anonime pe cărările încărcate de legende ale vechii Elade?!
Prea puțini.
Dar el – sau, cine știe, Dumnezeu – a ales altceva. Iar pentru asta, a avut nevoie de un nume potrivit.
Așa s-a născut… Vangelis!
Un nume pe care l-a făcut să strălucească pe firmamentul muzicii cu o putere care-l propulsează de la un capăt la celălalt al Pământului și chiar dincolo de zările lui.
Știm acum că și-a încercat aripile în grupul, devenit legendar, „Aphrodite’s Child”, lansând o sumedenie de lucrări înscrise de-acum în fondul de aur al rock-ului progresiv – un gen care a pus umărul vârtos la desăvârșirea revoluției rock-ului.
Îmi pot imagina că, stând, într-o seară, la poalele Acropolei, o fi auzit vreo șoaptă care i-a spus că aripile i-au fost croite pentru un cu totul alt soi de zbor și s-a avântat într-o aventură – solitară și temerară deopotrivă – care avea să-i netezească drumul spre nemurire.
Muzica pe care a zămislit-o pare, uneori, coborând, alene, dintre norii care împodobesc Olimpul trimisă, printre măslini, ca un mesager al păcii. Incantații care recheamă vechi cântece grecești, ducând cu gândul la ahei, la troieni, la spartani și câți or mai fi fost.
Alteori, ea răscolește cele mai ascunse tainițe ale sufletului și ne lasă rătăciți în nopțile albe ale chinuitoarelor întrebări despre viață, despre moarte și despre ce o mai fi bântuind în mințile noastre.
Și se mai întâmplă să te ia pe sus, să-ți înaripeze alergarea către locurile unde credința și nădejdea îți spun că ar putea fi mai bine, mai cald, mai frumos…
Muzica lui este o invitație perpetuă în Carele înflăcărate ale îndrăznelii de a nu fi împăcat cu orizontul scurt, cu resemnarea palmei peste ceafă, cu spatele gârbovit de frica zilei de mâine…
El ne-a vorbit mereu despre faptul că avem dreptul, fiecare, să visăm că putem cuceri Paradisul. Da, acel paradis pe care l-am pierdut pentru că s-a întâmplat să asurzim câteva minute și să nu mai auzim susurul șoaptei lui Dumnezeu!
Ca să nu mai vorbim de sunetele atâtor creații care închipuie tot atâtea rampe de lansare spre lumile de dincolo de lume, spre galaxii unde, sunt sigur, muzica lui răsună la fel, ca o încununare a harului pe care Creatorul l-a dat omului pentru ca, lăsându-și sufletul să vibreze, să-și poată apropia Cerul de ceea ce înseamnă cotidianul efemer și-n felul acestasă poată visa frumos la o veșnicie în lumină.
Ieri, Vangelis ne-a părăsit. A plecat în tăcere, într-un pat de spital din Paris.
S-a dus să se întâlnească cu bunul său prieten, Demis Roussos. Ce duet or să facă ei doi acolo, în înaltul cerului!?
În urma lui, armonii pe care le-a țesut într-o mantie sclipitoare învăluindu-l în constelații numai de el știute ne vor lumina zilele golite de tot mai mulți corifei.
Cât despre noi, rămânem cu bucuria că ne-a fost dăruit un timp în care ne-am putut umple inima și mintea cu muzica lui, cu sensibilitate, cu bucuria visării și cu nădejdea că putem zbura.
Numai să credem că o putem face!
Deasupra unui pâlc de măslini, într-o zi însorită, într-un Mai căutându-se, parcă, pe sine, un porumbel planând deasupra unui cuib cu îngeri…
Silviu RAȚIU
