M-am întâlnit cu el zilele trecute. În timp ce schimbam primele cuvinte, am realizat, brusc, că, din pricina pandemiei, aproape că am uitat că avem și cunoștințe, prieteni, familie.
Că trăim într-o lume în care ne aparținem, în care ne suntem unii-altora. Izolarea ce ne-a fost impusă în numele unei prevenții care, o știm acum, n-a prea funcționat, a afectat inclusiv percepția noastră despre relaționarea cu semenii.
Cunosc oameni care au „descoperit” că nici nu le-a lipsit faptul de a nu se fi întâlnit cu cineva în această perioadă, că era mai bine și cu mască și încuiați în casă și-mi dau seama cât de mare este răul pe care COVID-ul l-a strecurat, perfid, între noi.
Preocupat să-mi aranjez cumpărăturile în plasă, era gata-gata să trec pe lângă el și chiar că mi-ar fi părut rău. Orice întâlnire cu el este o experiență din care eu ies, întotdeauna, câștigat. Dacă cu altceva nu, măcar cu faptul că mai aflu noutăți din lumea artelor și tot se cheamă un câștig.
De mic copil, Giotto a avut un farmec al lui inefabil. Dincolo de faptul că s-a născut frumușel – fără exagerare – Dumnezeu l-a înzestrat – pe lângă talent cu carul – cu o charismă menită să-i deschidă toate ușile, oriunde și-ar îndrepta pașii. Mi-aduc aminte că, în urmă cu niște ani, mi-a prezentat un proiect ce mi se părea utopic: să expună, împreună cu soția lui, la Montreal.
„Ai un agent care să-ți aranjeze expoziția, să-ți faciliteze «intrarea» pe piață?!“.
„Ar fi prea simplu! N-am nimic aranjat, dar simt că vom reuși!”.
Și au reușit. Au avut un turneu despre care vor putea povesti și nepoților.
Pentru că acesta este Giotto!
Giotto Doichiță!
Un personaj cu un șarm aparte, pe care ar fi o mare greșeală să-ncerci că-l încadrezi într-un tipar.
Giotto Doichiță este, dacă pot spune așa, un anti-tipar. Pe el nu o să poți să-l încadrezi într-o formă care să te facă să te simți bine cu orgoliul tău de consumator de artă.
În primul rând că Giotto este, încă, în căutare de sine.
Poate părea ciudat dacă te gândești că, la urma urmei, vorbim despre un bărbat în puterea vârstei care „iese în lume” cu Roua, fiica lui – o minune prin ea însăși – și cu o soție ale cărei lucrări luminează într-un mod cu totul special simezele.
Un tată de familie colea.
Ei da, numai că una e să te reflectezi în conștiința celor din jur ca „pater familias” și nimic mai mult și alta e să te lupți cu aripile care te-ar lansa până în înaltul cerului, acolo unde, însă, tu nu te simți pregătit să ajungi. Încă.
De ani de zile, Giotto Doichiță lasă impresia unuia care știe foarte bine că poate cuceri Everestul, dar, din motive pe care, poate, nici el nu le știe, deocamdată își pune dorința „on hold”.
Giotto este un temerar și când spun asta mă refer, deopotrivă, la ceea ce face el în arta sa, dar și în referința modului cum se luptă pentru a răzbi.
Nu este un secret că în lumea artelor există, de când lumea, un soi de inerție, un parcurs cu piciorul pus, comod și vârtos, pe pedala de frână. Așa s-au născut tot felul de „academii”, nu-i vorbă, producând plus valoare, dar făcându-și un titlu de glorie și din piedicile pe care le puneau oricui încerca să spargă tiparele. Ne aducem aminte de „independenții” care au dat peste cap saloanele pariziene și au declanșat adevărate revoluții în arta plastică și nu numai.
E comod să te înscri în tiparele „oficiale” și să culegi, cu răbdare, beneficii care, cu timpul, vin, dar, uneori, s-ar putea să vină prea târziu.
Giotto Doichiță ar fi putut să urmeze, fără nici un efort, calea academiilor.
Cuminte, disciplinat și reverențios cu cei care i-ar fi îngăduit să scoată capul, din când în când, la câte o expoziție. Știu un portret de tânăr pictat de Giotto Doichiță în cel mai perfect stil renascentist, cu o acuratețe, rigoare și eleganță formidabile, dacă mă gândesc că lucrarea a fost realizată pe vremea când era elev de liceu… Ar fi putut!
Dar Giotto a decis – ce lucru extraordinar! – să nu trăiască în umbra lui… Giotto!
El a decis să devină și să se afirme ca Giotto Doichiță.
Nu vreau să mă lansez în exegeze critice privitoare la ceea ce s-ar numi „opera” lui Giotto Doichiță. Pentru că, dacă suntem onești cu ceea ce reprezintă „oferta” lui actuală, el nu se poate lăuda, în adevăr, cu o „operă” în sensul plenar al cuvântului. Nici nu cred că s-ar simți comod într-o atari ipostază.
El își construiește opera și o face cu metodă, cu tenacitate și cu ingenuitate fermecătoare. Eforturile pe care le putem vedea noi, cei care nu stăm să-i ștergem fruntea de nădușeala câte unei tușe care nu vrea să se nască, acele eforturi întrezărite doar, vorbesc limpede despre un artist care își cunoaște valoarea și care știe că, încă, este departe de ceea ce, prin har, va putea, cândva, să creeze.
Acum, Giotto Doichiță ne poate spune o mulțime de lucruri despre culoare, despre vibrația ei și despre zborul pe care-l poate închipui în mintea oricărui privitor pregătit să se lase luat de mână și proiectat în lumea pe care el, Giotto, o imaginează. Cu măsură, dar și cu un adaos de neliniște, de nerăbdare adolescentină aș zice.
Sunt sigur că Giotto Doichiță va găsi momentul potrivit pentru ca, într-o limbă numai a lui, să ne transmită un mesaj desăvârșit de putere, de credință și de iubire.
Sunt printre cei care se pot bucura că au o lucrare semnată de Giotto. O lucrare ce prefigurează izbânda viitoare de care Giotto, nu numai că este capabil, dar o și garantează. Prin tot ceea ce este el.
Pentru că, nu-i așa, el este Giotto Doichiță!
Silviu RAȚIU
