Tăcerea (mai) e de aur?

Un partener de discuții virtuale se destăinuie într-o zi și zice, „mă simt liniștit și încerc să învăț că tăcerea e de aur”.

Frumos gând, inițiativă valoroasă – aș putea zice, cu gândul la unul din proverbele favorite ale românilor.

Numai ce mă gîndesc la vremea copilăriei și pot depune mărturie despre sutele de îndemnuri primite din toate părțile pe tema aceasta. Nu-i vorbă, formularea era ceva mai categorică, imperativă de multe ori, plus palma peste ceafă, bonus: „Mai tacă-ți gura!” sau, „Măi, tu nu știi să-ți ții gura?!”, dar, în esență, zicerea din bătrâni se regăsea chiar și în aceste sfaturi, altminteri bine intenționate.

Acuma că vremile s-au schimbat, problema cu „tăcerea” a devenit mult mai nuanțată, mai subtilă. De ce? Poate pentru că, în lumea în care trăim – una cu reguli foarte laxe sau deloc – oamenii au tot mai multă nevoie de discernământul complex și profund al fiecărui gest, al fiecărui cuvânt rostit.

Nu mai există – vorba vine – cenzura de stat, nu mai există disciplina trasului de ureche sau a trimisului la colt, pe coji de nucă. Așa se face că, într-o atmosferă dominată de zgomotele tot mai insistente ale globalismului și postmodernismului – „ingrediente” ca ideologie LGBTQ, corectitudinea politică ș.a., incluse -, chestiunile ce țin de echilibrul dictat de bunul simț și de dreapta judecată devin preocupări greu de găsit, undeva în fundul magaziei cu recuzită din Teatrul Lumii.

Să vrei să „înveți” că tăcerea e… de aur, iată o preocupare ce ține de desuetul din microuniversul unui ins cu aplecări spre nostalgie.

La ce să mai folosească exersarea unei astfel de „reguli” când peste tot ceea ce vinde e scandalul, gălăgia, vacarmul însoțite tot mai des de nudități explicite. Trup și minte, deopotrivă.

Din nefericire pentru ei și pentru alergarea lor, oamenii nu mai au chef nu de liniște, ci nu mai vor să tacă. Dimpotrivă. Vor să se facă auziți. Neapărat și cât mai tare, cât mai răspicat, oriunde și oricând.

Ce folos, însă, dacă tot ce reușesc să articuleze în spațiul real și virtual, totuna, adună ca tâlc și valoare, cel mult de o punguță cu… doi bani…

În rest discursul pe model bla-bla-bla – arțăgos, isteric, cu țâfnă înaltă și cât mai insultător -, ține capul de afiș cât se ne dea afară din casă.

Liniștea? Un moft vetust!

Dar unde să te duci, vorba aia, să încerci să exersezi acea tăcere care, mai zic unii și astăzi, că ar fi de aur?!

Pe stradă, în parcuri, în scuaruri și, vai, în piața publică – același dialog al țipetelor. De jur-împrejur, un cor imens. Devastator ca sonor dar găunos ca și conținut.

Nu-i loc la televiziuni, nu-i loc în spațiul virtual. Nicăieri.

Și-apoi, să fim serioși, ce să mă apuc să tac într-o televiziune? Sau când mă avânt pe Facebook – oglinda în fața căreia ne exhibăm groază de liniștea din noi, de chiar și secunda în care ar trebui să tăcem?!