Obiceiurile de Crăciun fac parte din tradiția sărbătoririi Naşterii Domnului și, ca și toate tradițiile, sunt diferite de la o regiune la alta și într-o continua schimbare.
Punctul de plecare este sărbătoarea creștină a misterului nașterii lui Iisus Hristos, dar, parțial, și tradițiile de iarnă se contopesc cu motive creștine și forme de secularizare.
Pregătirile pentru Crăciun încep de Advent, cu patru săptămîni înainte de marea sărbătoare, când începe perioada de post. Advent provine de la cuvântul latin “adventus”, adică sosire, și este perioada anului în care creștinii catolici se pregătesc pentru marea sărbătoare a Nașterii Domnului, Crăciunul.
O dată cu prima duminică din Advent începe și noul an bisericesc. Între cultul adventist și Adventul bisericesc nu este nicio legătură direct, ci doar o legătură bazată pe faptul că ambele noțiuni se referă la sosirea pe lume a Mântuitorului.
În funcție de confesiune, Crăciunul se termină în 6 ianuarie, cu Sărbătoarea de Bobotează.
În ziua de astăzi, simbolurile de Crăciun, cântecele și atmosfera de Crăciun de pe străzi începe la sfârșitul lui noiembrie și aproape că se șterg diferențele dintre Advent, Crăciun și tradițiile păgâne ale solstițiului de iarnă.
Datinile de Crăciun până în sec. al XVI-lea cuprindeau și piese de teatru în care actorii jucau scene din Biblie legate de eveniment. Acestea s-au transformat mai apoi în scene statice care reprezentau nașterea Domnului. În ziua de astăzi, sărbătoarea Crăciunului în familia germană cuprinde bradul de Crăciun, cântecele de Crăciun, o iesle de Crăciun (Weihnachtskrippe), cadouri și participarea la slujba de Crăciun.
O “iesle” (Weihnachtskrippe) este o prezentare a nașterii lui Cristos sau alte scene din viata Lui în care se folosesc figurine și decoruri ce amintesc de Betleehem. La începuturi a fost reprezentat doar copilul Iisus și două animale, un bou și un măgar, mai târziu, în Evul Mediu, apare și Maria și, mult mai târziu, și Iosif.
Legenda spune că prima iesle a fost făcută în 1223, în biserica Sfântului Francisc de Assisi, când în biserică s-a aranjat un mic grajd cu o iesle umplută cu paie, un măgar și un bou.
“Ieslea” a avut o însemnătate deosebită în timpurile barocului (1575 până la 1770), când iezuiții au construit iesle deosebit de valoroase. Multe orașe au urmat exemplul și, curând, fiecare localitate a vrut să aibă o iesle proprie.
În secolul al XVIII-lea, în Austria, Franța și în regiunile locuite de șvabi, ele au fost interzise, dar oamenii au început să își facă “ieslea” acasă. Pe lângă aceste iesle se cântau cântece religioase.
Din secolul al XIX-lea, de când a apărut bradul de Crăciun, ieslea și-a pierdut punctul major de interes, dar ea unește prin mesajul ei Adventul cu sărbătoarea celor trei Magi de la Răsărit.
În zilele noastre, aceste Weihnachtskrippen se găsesc peste tot și, pe lângă bradul de Crăciun, ghirlandele și beculeţele colorate, decorează chiar și locurile cele mai neobișnuite. Diversitatea lor este aproape fără granițe și fiecare din cei care le confecționează încearcă să aducă cât de aproape Bethlehemul.
În Bavaria, ciobanii sunt îmbrăcați în port popular, în Japonia cadourile sunt aduse de samurai, nu de magi, la eschimoși, copilul Iisus stă pe o sanie, iar în Africa el este negru.
Pentru a explica specificul sărbătorilor de Advent și de Crăciun în Europa de mijloc nu trebuie trecut cu vederea faptul că există unele particularități legate de faptul că zona aceasta este una în care iernile sunt reci și dorința de soare a oamenilor de aici nu poate să fie împărtășită de cei din emisfera sudică unde Crăciunul se sărbătoreşte vara.
De aceea, acolo tradițiile sunt de altă natură pentru că, fiind cald, bradul mereu verde nu are aceeași putere simbolică ca în partea de nord.
Rodica Roșca
