Tinerii, fata şi feciorul, ajunşi la vârsta căsătoriei, după legea firii, îşi căutau perechea. (…). De-a lungul timpului, atitudinea faţă de căsătorie era diferită la părinţi faţă de cea a tinerilor în cauză.
Părinţii căutau o încuscrire cu oameni cel puţin de starea lor economic – socială din sat şi dacă aceasta se suprapunea şi peste dorinţa celor doi tineri era foarte bine. Dar, de multe ori, nu era aşa. Şi atunci căsătoria se făcea din „ascultarea faţă de părinţi” şi aceasta putea duce fie la o nefericire continuă, fie la desfacerea căsătoriei.
Ţăranii din Leasa au fost aşezaţi cu bun simţ şi făceau lucrurile aşa „cum se cuvine”, adică doreau ca fiii lor să se ia cu cununie. Să li se săvârşească taina cununiei la biserică. Totuşi, înainte de anul 1900, erau multe familii necununate la biserică (poate din lipsă de preot, ori din lipsa banilor de cheltuială). Cu toate acestea, desfacerile de căsătorie erau foarte rare. O fată trecută de 16 ani era socotită bună de măritat, totuşi, vârsta recunoscută şi la sat era 17 – 18 ani.
Fata care ajungea nemăritată la 20 de ani era socotită cam „trecută”. Feciorul ideal pentru căsătorie era socotit cel cu armata făcută, dar nu peste 24 – 25 de ani, când era socotit „tomnatic”. Dacă totuşi starea de sănătate a părinţilor o cerea, ori dragostea celor doi tineri, atunci se căsătoreau şi feciori de 18, 19 ani, înainte de armată. Demersul serios începea atunci când se pleca în peţit. Adică părinţii băiatului (sau fetei) care se căsătorea „în casă” se duceau în peţit la cel (sau cea) care venea ginere (sau noră).
Acest peţit avea cel puţin câteva lucruri de lămurit: dacă ambele părţi erau de acord cu această căsătorie, zestrea dată celor doi tineri (pământ în ţarină, animale, lucruri de uz gospodăresc, etc), aici se stabilea şi felul cum cele două familii privesc rezolvarea zestrei şi pentru fraţii celui în familia în care intra ginerele (sau nora); dacă se va face nuntă cu lăutari sau nu şi contribuţia celor două familii ce se încuscresc la aceasta şi data nunţii.
Cu treizeci de zile înainte de căsătoria oficială se făcea anunţul în biserică şi la Primăria comunei (pentru eventualele contestări), apoi se săvârşea cununia oficială, laică şi cea religioasă (ca şi botezul, cununiile, înainte de anul 1896, se înregistrau doar în registrele bisericilor). Presupunând că se făcea o nuntă cu lăutari, cu cel puţin o săptămână înainte erau chemaţi (invitaţi) la nuntă toţi cei înrudiţi cu tinerii în cauză, apoi vecinii, prietenii etc. Astfel că participa aproape întreg satul.
Chematul la nuntă se făcea separat de către familia mirelui şi separat de către familia miresei. Pentru exemplificare să descriem, pe scurt, o nuntă în care mireasa vine noră în casa mirelui. Pregătirea în ambele familii începea de când s-a stabilit data nunţii, dar mai intens cu o săptămână înainte. Se stabilea cine va fi bucătăreasa (bucătarul). Aceasta spunea de ce are nevoie. Pentru supă, rudele şi vecinii dăruiau câte o găină (sau altă pasăre). Pentru plăcinte dăruiau ouă, brânză dulce, etc. Se hotăra câte pâini se fac, câţi colaci, câţi piţărăi (colăcei mai mici, aşa ca brioşele de azi, local li se spune ţâpoi).
Tot acum se hotăra ce animal se sacrifică (porc sau viţel). Se pregătea băutura. Înainte de anul 1970, ca băutură nu se dădea decât ţuică slabă şi tare, apoi apă de izvor. Ţuica se punea în sticle mici de un sfert de litru sau jumătate de litru din motive practice: dacă era răsturnată sau spartă sticla, paguba era minimă.
Sâmbătă după masă se împodobeau cele două pomuri (cei doi pomi). Aceşti pomi, la început au fost tăiaţi din pădure şi împodobiţi cu panglici colorate. Mai târziu, în timp, au devenit ca două globuri colorate din flori de hârtie creponată legată pe sârmele montate sferic peun băţ. Un pom era pentru mireasă (roz sau roşu) şi un pom pentru mire (albastru cu alb).
Tot atunci se făceau şi florile pentru nuntaşi (din pene de gâscă, despicate şi împodobite cu bănuţi de hârtie creponată). Şi tot atunci se înfăşura băţul (bastonul) mirelui în hârtie de culoarea pomului. Băţul trebuia să fie de dâlmoc şi după nuntă din el se făcea furcă de tors pentru mireasă. Aceasta era şi ziua de despărţire dintre fete şi mireasă.
Duminica, pe la ora 14.00, mesele erau pregătite atât în casa mirelui, cât şi a miresei. Pe mese se aflau colăcei de pâine, ceapă şi sticle mici (de un sfert de litru) cu ţuică. Târziu, după al doilea război, se puneau pe masă şi bucăţi de slănină.
Invitaţii se adunau separat: la mire, ai lui invitaţi, şi la mireasă, invitaţii ei. Şi muzicanţii erau împărţiţi în două. În fiecare grupare muzicanţii cântau de joc şi tinerii jucau, nu stăteau la mese. Mirele cu câțiva nuntaşi şi cu muzica lui plecau după naşi. Acolo se mai cânta un joc şi se înapoiau la casa mirelui de unde cu toţi invitaţii lui şi cu naşii plecau la casa miresei.
Invitaţii miresei se numeau corincei, iar părinţii miresei se numeau socri mici. Invitaţii mirelui se numeau cuscri, iar părinţii mirelui se numeau socri mari.
Cuscrii, împreună cu mirele, naşii, muzica şi pomul mirelui, plecau după mireasă (cel târziu pe la ora 16.00). Feciorii care duceau cele două lumânări, pentru cununie şi pomii (al mireluişi al miresei) se numeau vifori. Fiecare dintre ei era imprimat (decorat cu o panglică în diagonal peste umăr sau numai atârnată pe umăr, prinsă cu un ac, culoarea panglicilor era aleasă ca la cei doi pomi). Viforii trebuiau să joace tot timpul cu pomii şi cu lumânările.
Pe drum spre mireasă, cuscrii şi muzicanţii cântau cântecul „Gată-te mireasa bine”, cu refrenul „hei n-am şi dai n-am”.
Din acest moment, tot tipicul nunţii este plin de şegălnicii (glume), farse, etc. alcătuite spre buna dispoziţie şi petrecere (Dacă nu erau cântăreţi – solişti vocali plătiţi în acele timpuri, oamenii ştiau să-şi petreacă. Altfel cum ar fi fost nunta numai să stai la masă şi să bei!).
Nuntaşii înşişi erau actorii. Pe drum, cuscrii închinau cu sticlele cu ţuică şi celor care priveau din porţile caselor şi dacă vreun nuntaş vedea o femeie tânără pentru care avea ceva de zis, imediat, venea o strigătură. Nici femeile din alai nu se lăsau să nu-şi ironizeze cu strigături eventualele rivale de pe margine. Se ajungea la casa miresei. Aici alte glume.
Corinceii ferecau vramniţa, o blocau cu pari ori cu alte obiecte să nu dea drumul la cuscri înăuntru. Întrebaţi ce caută acolo, oamenii mirelui răspundeau de multe ori metaforic. Ei căutau o căprioară, ori o zână, ori spuneau ceva de o fată frumoasă care a fost răpită de la mire şi care este ascunsă în acea curte.
În această tergiversare a întrării în curte veneau şi strigăturile: „Ce ne ţineţi mult la poartă/Ori nu vi fasolea fiartă/Ori cureciul nu vi uns/Ori n-aveţi pită de-ajuns”.
Se simulează forţarea porţii, se intră în curte şi se cere să fie adusă mireasa. În locul ei, li se aduce repetat o măsăloaică (un bărbat travestit ori o femeie bătrână îmbrăcată urât). Toată lumea râde şi simulează indignarea.
Apoi se scoate mireasa, spre bucuria tuturor. Aceasta este luată de naşi şi dusă lângă mire. Acum sunt prezentaţi cei doi grăitori (mincinoşi) care de fapt sunt „purtători de cuvânt” ai naşului. Ei vor conduce nunta şi ei vor spune oraţiile la daruri. Se urgentează plecarea la biserică, pentru cununie. Pe drum se cântă „Hei n-am şi dai n-am fecioară”.
După săvârşirea tainei cununiei, întoarcerea se face pe alt drum (de preferinţă). La întoarcere se cântă „Hei n-am şi dai n-am mireasă”. Aici, am ales varianta unei nunţi tipice, din vechime, în două părţi, la mire şi la mireasă. Prin înţelegerea celor două familii încuscrite, nunta se putea desfăşura la o singură casă, mire ori mireasă (mai ales dacă mirele era ginere). Ajunşi, din nou, la casa miresei, naşii şi mirii intră în casă.
Are loc alt moment de glumă. În faţa intrării în casă este pregătită o masă pe care se află un ciubăraş nou, împodobit cu cunună, are apă în el şi un mănunchi de busuioc, artistic legat împreună cu rămurele de fonceu verde. Această pregătire este pentru „spălarea cuscrilor” care cică au venit de la drum lung.
Această spălare -„glumă” se face de către mireasă, contra cost. Fiecare „cuscru” primea în palme câţiva stropi de apă, din mănunchiul de busuioc, iar cei cu care mireasa îşi putea permite mai mult primeau o încărcătură plină de apă de pe busuioc în faţă ori pe cap. Cel spălat trebuia săplătească „serviciul”. În farfuria de pe masă lăsa 5, 10, 25 ori 50 de lei, „după posibilităţi” şi „interese”.
După spălare se ştergeau, chipurile, de un prosop. Dacă slugile (grăitorii) „găsesc” câte unul care nu a fost spălat, îi spun că-i negru şi îl duc la spălat (se bagă şi ei în seamă!). Trebuie spus că prosopul (ştergarul) pus la gâtul naşului (şi alte două la cei doi grăitori), faţa de pe această masă de spălat, prosopul de aici erau „oglinda” vredniciei femeilor din casa miresei şi în primul rând a miresei.
Acum, dacă s-a terminat spălatul, mirele împreună cu mireasa duc ciubărul cu apa ce a rămas şi o aruncă la trunchiul (rădăcina) unui măr (păr) tânăr din grădină (pentru rod bogat, în ambele părţi). Nuntaşii întră în casă.
La aceste nunţi nu erau locuri prestabilite la mese. Dar se dădea întâietate la cei străini (în acest caz la „cuscri”). După ce toţi invitaţii s-au aşezat se aduce prosopul naşului şi o cană cu apă. Are loc altă glumă „a puterii” celor două tabere cuscri şi corincei, apoi naşul învingător aruncă puţină apă pe prosop şi rosteşte o formulă ştiută la toate nunţile: „aşa cum s-a nevedit urzeala cu băteala, din ştergura asta, aşa să se nevedească mirele cu mireasa toată viaţa lor”. După aceasta, naşul (sau unul din slugi) spune rugăciunea „Tatăl nostru” şi se consider masa dezlegată.
După acest ritual muzica are voie să cânte, începe jocul, iar nuntaşii de la mese rup din colăcei (din ţâpoi) şi cu, sau fără, ceapă asigură „o bază” în stomac pentru băutură. Acum trebuie să vă spun că de când citiţi despre această nuntă vi se pare că a trecut foarte mult timp. Nu este aşa. Acolo, în lumea satului, oamenii ştiau rostul tuturor îndeletnicirilor şi deci şi a nunţii. Fazele povestite, în succesiunea lor se desfăşoară firesc şi dacă invitaţii începeau să vină pe la ora 14.00, acum ne aflăm cel târziu la ora 19.00.
După „dezlegarea mesei” se mai joacă un joc, două, apoi lumea se aşează la masă şi se serveşte supa de pasăre (căreia i se spunea leveş sau laşcă, a nu se confunda cu leveşul din colac, ce se făcea la „conac”). În acest timp muzicanţii cântau „cântecul leveşului” şi altele.
Urma joc, discuţii, cântece la mese, între nuntaşi şi apoi se strigau sarmalele (umplături de cureci). După ele, iar cântece, iar joc, apoi friptura, care putea fi de porc, de viţel, de pasăre, dar cel mai des era amestecată (asortată). Abia acum suntem pe la ora trei din noapte.
Mincinoşii (grăitori) anunţă că se începe cinstitul mirilor. Primul care cinsteşte este omul cel mai de vază al nunţii – naşul. Este urmat de părinţii miresei, fraţi, surori, unchi, mătuşi, verişori, prieteni, până la ultimul invitat. Vorbim de nunta veche.
Darul era compus dintr-o plăcintă cu brânză (mai târziu, în ani, un tort), o găină friptă, un litru de ţuică şi bani după putinţă (peste ani, la dar, s-au adăugat obiecte de uz casnic, ba socri mici anunţau ce animale le dau tinerilor însurăţei). Fiecare dar, fiecare cinstitor era luat în seamă de cei doi grăitori (mincinoşi) care îşi faceau „numărul spre hazul nuntaşilor”. (…)
Când invitaţii miresei au terminat de cinstit, după o scurtă pauză, începe jocul miresei. Între timp pe mese se împart plăcintele primite în dar.
Jocul miresi este o melodie canon care este foarte scurtă. Altfel mireasa ar ameţi jucând cu fiecare reprezentant al familiilor invitate.
Fiecare joc se plăteşte cu 5, 10, 25 lei. Sărutatul miresei este mai scump. Deja s-a făcut luni dimineaţa, este ziuă şi se pregăteşte plecarea mirilor la casa lor. Mirii pleacă împreună cu naşii, cu invitaţii mirelui şi cu o parte din muzică. Înainte de plecare se „joacă” o altă piesă. Corinceii nu-i lasă pe cuscri să plece până nu li se răspunde la nişte întrebări. Şi întrebările şi răspunsul sunt cântate. Dacă nu se cunoaşte răspunsul, naşul trebuie să plătească. (Şi era ruşinos).
„Întrebarea: Cum de-ai cutezat şi-aici ai intrat/În grăgina noastră, la floare frumoasă/Mai multe-ai călcat, una ţi-ai luat/De-aici nu-ţi ieşi, până nu-ţi ghici/Ce apă-i mai lină? Ce vorbă-i mai grea?/Ce umbră-i mai groasă?/Ce apă-i mai mare?
Răspunsul: Ce vă lăudaţi voi ciorfărei! (corincei) /Lauda-i a voastră, dobânda-i a noastră/Geaba ni-ţi opri, noi tot om ieşi/Întrebări ne-aţi pus, noi vă dăm răspuns!/Apa cea mai lină-i apa din fântână/Vorba cea mai grea-i, vorba socrului/ Apa ce mai mare-i roua de sub soare/Umbra cea mai groasă-i umbra norului/Calea cea mai lungă-i calea soarelui/Geaba ne-aţi oprit că noi am ieşit”.
Cuvântarea naşului încheie partea aceasta de nuntă. El mulţumeşte părinţilor miresei pentru educaţia ei şi pentru primirea ce le-a fost făcută.
Cu cântecul de despărţire se pleacă dincurte: „Ori nu ţi-a plăcut măicuţă de fiicuţa ta/Cum ţi-a măturat, cum vase-a spălat/De m-ai blestemat şi m-ai popândat/După gard de spini, pe mâini de străini/Plânge-ţi fată părul tău, că pleci de la tatăl tău/Plânge-ţi fată chica ta, că pleci de la maică-ta”.
Cântecul se continuă de cuscrii şi muzicanţi cu: „Hei n-am şi dai n-am fecioară/La vadul de sus, bună curs-am pus/Faină vulpe-am prins./Vulpea-i cu mărgele, şade la viţele/Vulpea-i cu cercei, şade la viţei”.
Alaiul ajunge la casa mirelui şi naşa împreună cu alte femei tinere intră cu mireasa în cămară unde i se adună părul împrejurul capului şi este învelită cu batic ca nevastă (baticul de la naşi).
Părul adunat în acest fel se numea conci. Acum mireasa, îmbrăcată ca femeie măritată, împreună cu invitaţii mirelui intră în casă şi începe jocul. Nu se aşează la mese. Pe la ora 10.00 – 11.00, vin corinceii. Ei au întâietate acum la mese apoi cuscri şi după câteva jocuri se serveşte masa (care poate fi o tocană sau friptură). Acum, sătui, nuntaşii sunt mai darnici.
Începe cinstitul din partea cuscrilor, oraţiile se repetă. Se repetă şi plăcintele din daruri, la mese. Din nou jocuri şi cântece (cine mai poate) şi spre seară, luni, nuntaşii pleacă la casele lor (dacă sunt mai la distanţă, corinceii pleacă în grup).
Înainte de plecare, fiecare familie de nuntaşi, primea un pacheţel cu dulciuri din cele rămase pe mese pentru copiii şi bătrânii de acasă.
Marţi după masă se adunau la cele două familii socăciţele şi oamenii de ajutor şi continuau petrecerea cu mâncarea rămasă. Într-una din următoarele două-trei duminici, tinerii se duceau înapoi la părinţii miresei (se zicea „să mănânce ouăle” – probabil socotind că nu mai era altceva de mâncare după nuntă, sau dorea să se sugereze o stimulare a procreaţiei cu vitamina E din ouă).
Această „vizită” încheia demersul început cu peţitul şi cu nunta. Trebuie arătat şi faptul că uneori nu se făcea nici nuntă, nici învoială pentru nuntă.
Dacă una din familii dădea de înţeles că nu vor această căsătorie şi dacă tinerii se iubeau aşa tare, ei hotărau ca mireasa să fie furată şi într-o seară cei doi tineri plecau împreună fără ştirea părinţilor.
Sigur că, după câteva zile, tinerii erau iertaţi, cel puţin de una din cele două familii şi chemaţi acasă.
sursa: Ioan Cotoc – Rădăcini și neamuri. Satul Leasa – file de monografie
