„Am încercat, nu fără dificultate, să reconstitui aceste identităţi uitate. Deşi nu mai lucrez la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, nu m-am putut opri să o fac…“, a afirmat istoricul Marius Oprea, cel care a înființat Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului.
„Aşa cum transcrierea numelor de pe bucata de hîrtie de sac nu poate fi făcută cu exactitate, nici numele arestaţilor nu sînt întodeauna trecute corect în fişele matricole penitenciare. Dar această încercare de a reconstitui cât mai fidel identitatea reală a celor din echipa de stucatori-deţinuţi de la Cazinoul Constanţa, i-am căutat pe aceia care aveau un nume cît mai apropiat celui ce poate fi descifrat de pe colţul de hîrtie şi, la fel de important pentru fidelitatea istorică, au fost deţinuţi politici în perioada respectivă, într-unul din punctele de detenţie din Dobrogea sau cu şanse mari să fi fost transferat aici, în cursul anilor 1950-1951“, spune Marius Opres, citat de Mediafax.
Un ţăran răsculat din Apateu, şeful echipei de deţinuţi care a făcut stucatura Cazinoului
Echipa de stucatori pe care o coordona arhitectul Constantin Joja era formată în cea mai mare parte a ei din ţărani, care aveau, prin firea lor, deprinderi meşteşugăreşti. Majoritatea lor provenea din lagărul de muncă de la Poarta Albă, dar şi din alte două puncte de pe harta penitenciară a Dobrogei – Galeşu şi Valea Neagră.
Doar doi din cei 14 deţinuţi din „subordinea” arhitectului Joja fuseseră înainte de arestare zidari, iar la origine şi aceştia doi erau plecaţi „de la plug” şi nu făcuseră vreo şcoală specială. Munca la stucatură nu era grea, precum aceea din construcţiile propriu-zise, din carierele de piatră de la Galeşu sau de la Canal. Ea era mai uşoară, dar necesita totuşi măiestrie, o aplecare spre frumos şi meticulozitate.
Ioan Rusu, primul din lista „numelor de pe hîrtia de sac”, pomenit ca „şef de echipă” al celor ce lucrau interioarele Cazinoului, zis şi „a’ lui Adam” era din raionul Ineu, judeţul Arad, fiu al lui Adam şi al Anei şi se născuse în 23 mai 1909 în Apateu, unde locuia la data arestării, în 11 august 1949.
A fost ridicat de Securitatea din Arad, şi a fost condamnat de Tribunalul Militar Timiş prin sentinţa 1811/1949 la trei ani înshisoare, pentru răzvrătire. În vara anului 1949, la Apateu, ca şi în alte comune din Bihor şi Arad au avut loc revolte ţărăneşti, din cauza cotelor mari impuse la produsele agricole. La finele lunii iulie, a început o acţiune coordonată a trupelor de Securitate şi a activiştilor de partid, trimişi în număr mare în zona comunelor răsculate.
La Şomoşcheş, Şepreuş şi Ineu, activiştii de partid au fost bătuţi şi alungaţi, iar la 31 iulie ţăranii din Apateu s-au alăturat şi ei răsculaţilor, bătîndu-I şi alungîndu-I pe membrii de partid din comună, care făceau propagandă în vederea colectivizării în strigătele de „Niciun bob de grîu la colectare”, „Să iasă afară toţi străinii din comună”, „Nu avem nevoie de nădragi de la oraş”.
Represiunile nu au întârziat. Mobilizarea Securităţii a fost una masivă: s-a tras cu mitraliera în ţăranii din comunele răsculate, zeci dintre ei fiind ucişi pe loc, inclusiv în Apateu, apoi manifestanţii activi la revolte au fost arestaţi şi condamnaţi. Nu puteau fi arestaţi toţi: după rapoartele partidului, în întrega zonă participaseră la revolte circa 30.000 de ţărani.
În comuna Apateu au fost executaţi pe loc, după intervenţia Securităţii, trei ţărani, Simion Stana de 28 ani, Ioan Mangu de 34 ani şi Petru Moţ, de 53 ani, ale căror cadavre au fost lăsate trei zile neîngropate, sub ochii sătenilor. Alţi 22 de ţărani au fost arestaţi. Ioan Rusu, şeful echipei de stucatori de la Cazionul din Constanţa s-a numărat printre aceştia din urmă. De la Securitatea din Timişoara, după condamnare, a fost transferat la penitenciarul Gherla, iar de aici la Poarta Albă.
Avea serviciul militar satisfăcut (contingentul 1931), absolvise patru clase primare şi era căsătorit cu Elena; nu figurează în fişa penală ca avînd copii. La data arestării lui pentru ”instigare” (neprecizată în fişa matricolă, dar foarte probabil în august 1949, cînd au fost reprimate răscoalele) era apolitic. La Apateu avusese un iugăr de pămînt (părinţii săi, consideraţi „ţărani mijlocaşi” deţinuseră cinci iugăre, dar cînd a fost arestat Ioan nu mai aveau niciunul).
Socotind că nu se putea descurca cu atît de puţin pămînt, Ioan Rusu se făcuse zidar. Ca deţinut trimis într-un lagăr de muncă, asta i-a fost de mare folos. I s-a întocmit fişa matricolă abia cînd a ajuns la Poarta Albă, în 14 mai 1950 şi acolo i s-a specificat profesia, fiind selectat imediat pentru o muncă în construcţii „calificată”, ajungînd astfel să lucreze (şi să conducă) echipa arhitectului Joja, care realiza decoraţiunile interioare ale Cazinoului. În fişă s-a consemnat, după data care apare pe biletul scris pe bucata de hîrtie de sac, 1 decembrie 1951, un transfer de la Poarta Albă la colonia Galeşu, în 16 noiembrie 1952. După alte două săptămîni, pe 3 decembrie 1952, deţinutul cu numărul matricol 2967 Rusu Ioan a fost eliberat, întorcîndu-se între ai săi.
Şeful echipei de stucatori de la Cazinoul din Constanţa era descris astfel de gardienii săi: scund de statură (1,58), avea faţa ovală, ochii căprui, părul cărunt (la doar 40 de ani) şi purta mustaţă; mai ştim despre el, lucru rar consemnat în fişele matricole penale, că a fost „evidenţiat” şi „premiat”, muncind ”peste normă” şi că a avut în detenţie o comportare „foarte bună”. Nu ştim ce s-a ales de el după eliberare, cum nu ştim dealtfel nimic nici în legătură cu ceilalţi pomeniţi mai jos, dar, fără îndoială, ca foşti deţinuţi politici, nu au avut o viaţă uşoară în regimul comunist.
sursa: Mediafax
