Ziarul electronic al arădenilor

Scrisoare din vacanță (III)

Dacă nu mi s-ar fi întîmplat mie, aş fi zis că e o poveste şi nimic mai mult.

Woodstock este un mic orăşel din Vermont. În 2010 mai rămăseseră circa 3.500 de locuitori iar prognoza indica o tendinţă de scădere.

Motivul pentru care mulţi localnici mai rămân este legat de dezvoltarea – lentă dar sigură – a turismului din zonă. Fiind la doar 3 ore de Boston şi beneficiind de o reţea foarte bine întreţinută de şosele, orăşelul încearcă să-şi pună în valoare atât resursele natural, cât şi ceea ce oamenii locului au creat şi continuă să o facă, serios, precis şi cu mult talent.

Atmosfera de oraş turistic se simte de îndată ce ai ajuns pe Main Street – strada principală – înţesată de turişti curioşi, care iau cu asalt micile magazine de suvenire, restaurantele, galeriile de artă (!), cam tot ce se poate găsi în oricare alt oraş de acest fel din lume.

În ziua când am poposit în Woodstock,Vermont, s-a nimerit să fie la ora când, în mod ciudat, mi se face dor de o cafea bună, pe care să o pot sorbi într-un loc retras, de unde să pot urmări forfota oamenilor din jurul meu.

Am întrebat vreo câţiva trecători şi am primit o singură destinaţie: „Vrei să bei o cafea bună? Du-te la magazinul de îngheţată aflat la subsolul unei clădiri de pe strada principală, nu departe de Hotelul „Bentley”, o să vezi, au o cafea excelentă!”.

Magazinul, modest, cu un aer prăfuit, vinde îngheţată „home made”, ceva prăjituri şi cafea. Mi-am zis că e ciudat să mi se spună că un magazin (Shop) de îngheţată e cunoscut mai degrabă pentru că oferă cafea, dar, la urma urmei, America e, oricum, ţara tuturor ciudăţeniilor, aşa că, am intrat cu gândul să experimentez şi această nouă provocare, dar, văzând lista cu oferta de îngheţată, cu toate că nu sunt mare amator, m-am decis să iau şi o porţie mică, din cea de vanilie – o reţetă cu care rar dai greş.

Când să plătesc, observ afişul pe care-l tot văd de când am ajuns în Vermont: „Only cash, no cards!”. Vrei să consumi ceva, numai cu bani peşin.

Apuc să-i spun tânărului care se străduia, încă, să-mi umple paharul „mic” cu îngheţată şi îi explic că vin din Europa, că  nu am cash la mine, că gândul meu era să plătesc cu cardul dar, dacă aşa stă treaba, va trebui să renunţ. Îmi pare rău…

„Dar uite, avem un ATM acolo, în colţ” – îmi zice fata care se ocupa cu încasarea clienţilor.

„Da, aşa este, numai că nu sunt sigur că aş obţine o rată de schimb care să mă convingă să insist în dorinţa de a avea o cafea şi o îngheţată, oricât de bune or fi fiind. Îmi pare rău, dar va trebui să renunţ, vă rog să nu vă supăraţi…”.

Şi ies înciudat, dar mai ales contrariat: în America unde poţi plăti cu cardul şi la pieţele ambulante, să ţi se impună să plăteşti numai cu bani peşin?! E cam aiurea, zău aşa…”.

Apuc să fac vreo zece paşi şi simt cum mă bate cineva pe umăr.

Întorc capul şi-l zăresc pe tânărul de la shopul de îngheţată. Este fâstâcit şi ţine în mână paharul în care îndesase porţia „mea” de îngheţată de vanilie. Şi care, vreau să spun, numai „mică” nu era!

„Te rog să o primeşti din partea mea! Aş fi bucuros dacă ai primi-o…”.

„Bine, dar ţi-am spus că n-am…”.

„Nu e nimic. Fă-mi plăcerea şi ia îngheţata. La urma-urmei contează mai mult să ne bucurăm de viaţă, sau nu!?”.

O primesc deşi mă simt jenat cum n-am mai fost niciodată, îi mulţumesc iar când să ne despărţim, îmi întinde mîna şi îmi zice „Domnul să te binecuvânteze!”, care mă lasă fără nici o replică, încercând să-mi stăpânesc nodul ce tocmai mi s-a pus în gât.

Cum spuneam, Woodstock e un orăşel în statul Vermont. În 2011, o prestigioasă publicaţie americană i-a decernat titlul de „Cel mai drăguţ orăşel din America”. Dacă-l căutaţi pe hartă, o să-l găsiţi destul de greu. Întrebaţi-mă şi am să vă spun unde-l găsiţi cel mai uşor: în inima mea.

Silviu Rațiu

Share Button

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.