„Citativ” – un cuvânt pe care-l auzim tot mai des pe culoarele tribunalelor.
Am căutat să-l găsesc. În DEX – ultima ediție – nu l-am găsit. Cu atât mai puțin în edițiile anterioare.
Am mers și la un Lexicon Român de dinainte de război. Nici acolo. Dicționarul de neologisme? Nimic. Un Dicționar al cuvintelor recente. Nici acolo.
Și, totuși, expresia circulă. Nu de mult am auzit-o din gura unui tânăr avocat. „Am căutat în citativ și nu am găsit ceea ce aș fi vrut să aflu…”. Dar am zărit-o și în dosare ale instanțelor: acte întocmite și cusute ca atare în dosar, purtând acest „titlu”: citativ.
Ceea ce ar trebui să însemne acea parte a unei încheieri prin care sunt stabilite persoanele ce urmează să fie citate, în varii calități, în fața magistraților. Cum ar veni, „citativ” de la ”citație”.
Cine și cum a reușit să inventeze expresia, contează mai puțin. Important este că ea circulă și că tinde să înlocuiască un termen consacrat în practica anterioară a instanțelor românești și care suna, deopotrivă, mult mai clar, mai elevat și mai… românește: dispozitiv de citare.
Așa îi spuneau cei de dinainte actului prin care erau identificați cei ce urmau să fie chemați, adică „citați” la instanță.
Să nu fi fost de ajuns? Să i se fi părut cuiva că e demodată? Ori, să-i fi venit ideea – ca de atâtea alte ori, în ultima vreme – că musai trebuie să o înlocuim pe aia veche, dacă tot „reformăm” justiția?!
Dar, de ce să o înlocuiești (așa cum au fost înlăturate o grămadă de instituții ale dreptului, numai ca să justifice risipirea unor sume uriașe de bani din fonduri europene)?
Și dacă e s-o înlocuiești, de ce să nu o faci cu ceva mai bun? Cu ceva care să îmbogățească lexicul în mod real și nu cu barbarism, care nu doar că sărăcesc, dar și urâțesc, zgârie urechea.
Avem o limbă frumoasă, bogată, cu valențe uriașe. Cei de dinaintea noastră au reușit s-o apare de naufragiu în oceanul slav care ne înconjoară. Ne laudă pentru frumusețea ei oameni de peste tot.
Nu puțini sunt cei ce vor s-o învețe, chiar dacă nu trăiesc pe-aici, numai să-l poată înțelege cu adevărat pe Eminescu, pe Alecsandri, pe Nichita Stănescu, numai să ne poată fi mai aproape cu sufletul.
Ce-am face s-o păstrăm și, dacă se poate, s-o facem chiar mai frumoasă.
Simplu: să n-o urâțim. Că-n rest, își poartă ea de grijă.
Silviu Rațiu
Noiembrie, 2013
