Doctorul Arafat a fost și eroul meu și îmi pare rău că, în lumina prestației sale din ultimele săptămâni, m-a obligat să folosesc timpul trecut: a fost.
Pentru că, o știu toți cei ce urmăresc evenimentele încercând să-și păstreze nepărtinirea: Raed Arafat nu mai e cel pentru care a tremurat o țară întreagă și a ieșit în stradă în toiul unei ierni neprietene.
Să mă explic.
În anul ce tocmai se sfîrșește, a fost, mai întâi, accidentul cu avionul prăbușit în Apuseni. Au murit niște oameni acolo, iar lucrul acesta a fost posibil și din pricina modului cum au reacționat atunci oamenii din sistemul aflat sub comanda directă a lui Raed Arafat, sistem responsabil de salvarea de vieți omenești confruntate cu „situații de urgență”.
Imprevizibile, mereu și mereu surprinzătoare, declanșate, parcă, de niște forțe diabolice, implicînd riscuri majore, de cele mai multe ori chiar jertfe omenești, acest gen de situații presupun reacții pe măsură, duse la capăt de oameni pe măsură. Oameni pregătiți și dotați fără cusur, dispuși să se confrunte chiar cu riscul pierderii propriei vieți pentru salvarea celuilat, al semenului.
A fost o vreme când am simțit – și sunt sigur că nu am fost singurul – că Raed Arafat este cel care va reuși să adune în jurul său tot ceea ce poate fi mai potrivit în țara aceasta – resurse materiale și umane deopotrivă pentru a rezolva problema „situațiilor de urgență”. Chiar dacă, la tragedia din Apuseni, s-au născut o sumedenie de semne de întrebare iar doctorul Arafat a rămas dator măcar cu niște explicații pertinente. Și cu niște gesturi de smerenie.
Dar iată că a venit tragedia de pe lacul Siutghiol și visul s-a risipit.
Prea repede și prea dureros. Atunci când trăiești cu o speranță și speranța îți este risipită, doare mult mai tare!
Mai întâi, Raed Arafat a apărut în media ca să ne prezinte grafice, situații sinoptice, justificări prin care a încercat, fără convingere, să-i facă pe toți ceilalți să accepte ceva ce nu putea fi primit. Anume că, deși el și ai săi au acționat ca la carte – cum ar veni, operația „lor”a reușit – noi trebuie să ne consolăm cu aceea că, „pacientul a murit”. Și nu unul, ci patru!
Și, ca să fie și mai limpede, Raed Arafat mai iese o dată la rampă și ne aruncă în ochi rezultatele unor „experimente” pe care le-ar fi făcut în legătură cu același accident.
Ce ne spune doctorul?
Bref, că noi, cei care am privit la televizor în acele zile am avut halucinații atunci când am văzut înregistrările realizate în momentele imediat următoare prăbușirii.
Că strigătele pe care le-am auzit cu toții – au răzbit dincolo de ecranele televizorelor! – nu ar fi fost decât niște făcături! Ale cui să fi fost, Doamne ferește!?
Numai că, această declarație a doctorului Arafat este contrazisă chiar de oamenii săi, cei care, constatând că doctorița adusă la mal de barca unui pescar! are semne vitale, au încercat – și au și reușit – să o resusciteze, sărmana femeie decedând abia la spital!
Oare, dacă oamenii lui Arafat ar fi ajuns mai repede la epavă, sărmana femeie n-ar fi avut cu ceva mai multe șanse?! Dar asta, se pare, scapă scrupulosului purtător de grafice și de declarații lipsite de noimă.
Și, pentru ca lucrurile, în ce-l privesc pe Raed Arafat, să fie și mai clare, iată, de câteva zile au început să apară în mass media înregistrările făcute cu ajutorul unei drone care a plutit în zona accidentului tocmai atunci când elicopterul s-a prăbușit în lacul Siutghiol.
Imaginile vorbesc de la sine. Și spun, printre altele, că pompierii ce alcătuiau echipa de intervenție a structurii tutelate de Raed Arafat n-au putut porni motorul bărcii pentru că feciorii aceia nu au găsit… cheia! Iar de vâslit, spun martorii oculari, habar n-aveau să vâslească, sărmanii!
Nimeni nu contestă că graficele prezentate de doctorul Arafat n-ar fi corecte. Că „timpii de reacție” n-ar fi fost în parametri.
Dar, explicațiile mai mult sau mai puțin savante nu țin loc nici măcar de scuze.
Acolo a murit cu zile cel puțin o persoană și mă refer la doctorița pe care pescarul ajuns primul la helicoperul prăbușit a scos-o din apă în viață.
Dincolo de acest fapt incontestabil, n-ar mai fi mare lucru de făcut. Poate doar un moment de tăcere, ca un gest de pioșenie.
Silviu Rațiu
Decembrie, 2014
