Ziarul electronic al arădenilor

Părinţilor noştri…

Din păcate, aşa cum ne demonstrează viaţa, cariera noastră profesională, cu activităţile ei specifice, mai dificile sau mai uşoare, rămâne un punct de referinţă concret al trăirii şi trecerii noastre pe pământ. Anii, uneori, trec prea repede şi dintr-un tânăr viguros şi frumos, vezi că ai ajuns în pragul pensionării sau în ultimii ani ai carierei.

În majoritatea timpului, suntem într-o continuă activitate şi foarte stresaţi de multiplele probleme ale vieţii şi ale familiei, astfel încât rar ne mai aducem aminte de părinţi, de cei care ne-au dat viaţă şi ne-au crescut şi educat.

Împrăştiaţi în toată ţara sau în lume, la zeci şi sute de km. de casă, unii dintre noi nu mai avem nici timp ca să mai trecem pe la casele în care ne-am născut sau prin locurile natale decât poate în concediul de odihnă şi astfel abia reuşim să ne întâlnim cu părinţii o dată pe an.

În acele momente de reîntâlnire cu părinţii, îi vezi cum te aşteaptă cu lacrimi în ochi, cu bucuria revederii cu cei ce le sunt atât de dragi. Momentul întâmpinării copiilor dragi îi face pe părinţi să uite de boli, de greutăţile vieţii, de faptul că pensia de mizerie le-a fost atât de ciuntită încât abia mai pot să-şi ducă zilele şi să supravieţuiască vremurilor.

Din păcate însă, zilele revederii sunt atât de puţine pentru că fiecare dintre noi are familia lui la care trebuie să se întoarcă, lăsând în urmă nişte părinţi suferinzi şi bolnavi de „dor”.

Ne mai aducem aminte de părinţi abia atunci când ne uităm la televizor, la imaginile şocante despre bătrâni şi ne gândim cu lacrimi în ochi la veşnica noastră neputinţă de a fi în unele momente lângă părinţii noştri pentru a-i îmbărbăta măcar, momente care ne crează un sentiment de nelinişte pentru vremea când şi noi vom intra în rolul lor.

De multe ori suntem zguduiţi de vestea dispariţiei unor colegi, prieteni, părinţi sau apropiaţi, iar un telefon sau un SMS care ne anunţă acest lucru este prea rece pentru a putea cuprinde în el imensitatea pierderii.

Rog să-mi fie iertată melancolia, însă viaţa din ultimii ani ne face mai „duri”, poate mai insensibili, ne face să uităm cine ne-a zămislit şi abia într-un târziu să să realizăm ca suntem copii de părinţi şi părinţi de copii, uneori însă acest lucru se întâmplă când deja nu avem ce face, când este prea târziu.

Părinţii noştri, trecutul şi viitorul neamului merită o atenţie şi un respect mai mare din partea fiecăruia dintre noi şi mai ales pentru că, spre regretul nostru, vine vremea când departe de noi ”se sting şi mor” fără ca noi să-i fi văzut sau să le fi vorbit de peste un an sau chiar mai mulţi ani. Abia atunci realizăm şi simţim ce emoţionant şi dureros sună versurile regretatului poet Adrian Păunescu: „Enigmatici şi cuminţi,/Terminându-şi rostul lor/Lângă noi se sting şi mor/Dragii noştri, dragi părinţi.”

Iubiţi-i pe părinţi pentru că ne-au făcut, iubiţi-i pentru că ne-au crescut, iubiţi-i pentru că ne-au crescut copii, iubiţi-i pentru că ne iartă, iubiţi-i pentru tot.

„Doamne fă-i nemuritori,/Pe părinţii care mor!”.

(Gheorghe Suciu)

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.