Ziarul electronic al arădenilor

Monografii: Tehnici de cultivare a pământului la Şepreuş

arad-300x170111111111La Şepreuş, ca de altfel în toată ţara, cultivarea pământului s-a fãcut de către ţărani, secole de-a rândul, în mod tradiţional.

Iniţial, oamenii au arat cu plug cu brăzdar de lemn, apoi, din a doua jumătate a secolului XIX, cu pluguri intermediare, ce aveau coarnele şi grinderiul din lemn, iar trupiţa metalică.

De asemenea, la pregătirea ogorului pentru semănat s-a utilizat grapa şi tăvălugul. Grapele vechi au fost dreptunghiulare, cu colţi de lemn şi grapele din mărăcini, fixaţi pe un lemn.

La început, semănatul s-a făcut manual. Grâul de toamnă se semăna prin octombrie. Sămânţa era pusă în şorţ sau într-un sac, pe umărul stâng, şi de acolo era împrăştiată cu mâna dreaptă.

Porumbul era semănat primăvara, după ce se încălzea pământul.

Cei care semănau terenuri mici acopereau sămânţa din cuiburi, cu sapa. Pe terenurile mari sămânţa era aruncată în spatele plugului, încât brazda următoare acoperea boabele din precedenta.

La prăşit se foloseau sape lucrate în atelierele de fierărie din sat sau cumpărate la târg.

Cât priveşte recoltatul, până în a doua jumătate a secolului XIX, păioasele erau tăiate cu secera, după care, în parallel, au început să se folosească şi coasele. La secerat participau toţi membrii familiei. Pentru a feri snopii de umezeală, ei erau aşezaţi în mijlocul holdei, în „călchie” (cruci româneşti).

O asemenea cruce românească era alcătuită din 25 de snopi. Primul snop, numit „popă” se aşeza cu spicele spre apus. Peste el se clădeau ceilalţi snopi în cruce, cu spicele spre interior. În vârf se punea un alt snop (popă) cu spicele spre apus.

Treieratul s-a fãcut iniţial cu cai sau boi, care călcau spicele cu picioarele fie pe o arie fie în ocolul gospodăriei. Apoi paiele erau aruncate în sus cu furca de lemn, până când toate boabele cădeau pe vatră. Selectarea boabelor se făcea cu ciurul.

Odată cu apariţia batozelor, alesul grâului de pleavă a început să se facă cu vânturătoarea.

În trecut, semănarea grâului a fost una ritualizată. Sămânţa de grâu era amestecată cu cenuşă luată din vatră (mana strămoşilor), iar în brazdă puneau peri de porc, „ca grâul să fie puternic şi des ca peria”.

De asemenea, în perioada secerişului, credinţa în existenţa unui spirit al grâului transforma secerişul într-o activitate marcată de practici rituale, menite să stimuleze puterile magice ale plantei şi să asigure recolta din anul următor.

În acest sens, primele spice erau împletite şi se păstrau la icoană. Ultimele spice, numite „Barba lui Dumnezeu”, erau lăsate în holdă. Cu vremea însă, toate aceste practici au fost uitate.

Cultura cânepii

Cânepa s-a semănat pe loturi individuale, în anumite locuri, cu pământ bun, numite „cânepişte”.

O familie semăna cam 25-30 kg de sămânţă. Şepreuşenii semănau atât cânepă de vară, cu tulpină subţire, pentru fire, cât şi cânepă de toamnă, mai groasă, pentru sămânţă. Pământul era arat şi îngrăşat cu gunoi de grajd încă în toamnă.

Primăvara se mai ara odată sau se căpălea, pentru a mărunţi pământul înainte de semănat. Semănatul cânepii se făcea, tot cu mâna, din aprilie până la sfârşitul lunii mai.

Cânepa de vară, pentru fuior se semăna mai deasă, iar cea de sămânţă mai rară.

Prima se cocea din iulie până pe la mijlocul lui august şi nu făcea sămânţă. La cules tulpina se scotea cu rădăcină cu tot, câte un mănunchi. Din 3 mănunchiuri se făcea o mânuşă, care se lega cu o legătoare.

Mănuşile erau aşezate în picioare, la uscat. Când erau uscate se tăiau rădăcinile cu securea, se făceau sarcini, adică grămezi de 10 mânuşi, legate cu nuiele, care erau duse la Teuz sau la Sartişe, la topit. Acolo era lăsată la topit o săptămână. Cânepa de toamnă, era recoltată în septembrie.

Înainte de a fi dusă la topit i se scotea sămânţa. Pentru asta mănunchiurile erau puse la uscat, cu floarea în sus, şi erau acoperite cu cânepă de pe margine sau cu paie, să nu se ude de la ploaie.

Era ţinută aşa câteva zile „să dospească”, apoi femeile desfăceau mănunchiurile şi puneau cânepa iară la soare să se usuce.

După ce se usca era îmblăcită, sămânţa era vânturată iar tulpinile duse la topit.

Fiindcă vremea era mai rece, topitul dura două săptămâni.

După ce era topită, adică atunci când tulpina se putea rupe uşor, cânepa era spălată bine, după care era pusă în picioare la soare şi când era uscată era dusă acasă.

sursa: Monografia comunei Şepreuş – Rodica Colta, Doru Sinaci, editura Mirador, 2010

Share Button

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.