Ziarul electronic al arădenilor

Monografii: Nunta la Căprioara

monografiiCele mai multe nunţi se făceau în Căprioara iarna, în Câşlegi. Odinioară ele începeau duminica şi ţineau până marţi.

Nunta din bătrâni a avut loc în două case. Fata şi băiatul se cunoşteau la joc. Mai demult, mireii erau din acelaşi sat.

Dacă tinerii se plăceau şi voiau să se căsătorească, şi familia băiatului era de acord, dacă o găsea pe fată potrivită, trimitea vorbă că urmează să vină în peţit.

Peţitul, tocmeala şi anunţul

Tradiţia era să vină în peţit tatăl băiatului, mai cu un neam, chiar dacă îl trimitea pe băiat ginere.

La început povesteau una alta şi abia după un timp se trecea la subiect: „Uită pântru ce am vinit noi la voi. Videm că copiii ăştia le place unu dă altu, dacă vi-s dă acord să ne daţ fata noră….”.

Dacă familia fetei era de acord, urma tocmeala în legătură cu ce urmau să dea fiecare familie tinerilor. De obicei se dădea jumătate de jugăr/un jugăr de pământ iar fata, dacă mergea noră, trebuia sa aducă un dulap pentru haine, perne de pus pe pat şi lipidee. Căpară pentru fată nu se dădea.

Cu trei săptămâni înainte de nuntă tinerii se duceau la primărie, unde puneau o înştiinţare şi după aceea la preot. Acesta anunţa căsătoria, 3 duminici la rând, în biserică, cerând ca cei ce ştiu vreun motiv, care ar împiedica unirea tinerilor, să-l spună.

Chemarea la nuntă

Cu o săptămână înainte, doi dolieşi, ai miresei şi al mirelui, îmbrăcaţi cu cioareci şi coţobăici, cu tricolor, şi cu o dolie, împodobită cu hârtie creponată, plină cu rachiu, mergeau pe jos să invite la nuntă, fiecare separat, pe invitaţii miresei sau a mirelui.

Ei intrau în casă şi ziceau: „Bună ziua, bună ziua/Noi am intrat în casa dumneavoastră/Cu o veste nouă şi nu prea/Până duminică s-o vedea/Între aceste cuvinte sfinte/De la Sfinţii Apostoli înainte/De la înălţatul mire cutare/De la înălţata mireasă cutare.

Ei seara s-au culcat/Dimineaţa s-au sculat/Pă faţă s-au spălat/La Dumnezeu s-au rugat/Ceas de căsătorie/Zi de veselie/Şi Cristos la nuntă a fost chemat/Şi nu s-a apărat/În loc de apă vin i-au dat.

Aicea am o rătie/De la gazda nost Văsălie (sau cum l-o chemat)/Aici îi rătie dă la Godineşti/Dacă bei bine vorbeşti

Io tăt am băut şi bine am vorbit/Dacă beţi şi dumneavoastră/Mai bine vă veţi veseli la nunta noastă.

Închină şi unii şi alţii, beau, apoi dolieşul zice:

Pă mine mă teamă …/Sănătate bună oi lua/Da dumneavoastră ce răspuns mi-ţi da

Da sau ba?”.

Şi atunci cei invitaţi mulţumeau frumos şi spuneau dacă vor veni sau nu la nuntă.

Nunta

În sâmbăta dinaintea nunţii, la băiat acasă se făcea steagul de nuntă. Îl făcea un om din sat, care ştia să coase, din baticuri adunate de la fete. Steagul era împodobit şi cu hârtie creponată.

Duminica, pe la 10-11, uspătonii se adunau fiecare la casa cui l-a chemat: la fată sau la băiat. În amândouă casele era tocmită muzică, sau, dacă formaţia era mai mare, la înţelegere, se împărţea în două.

Nănaşii avea şi mirele şi mireasa, dar dacă copilul mergea ginere, principali erau nănaşii fetei, iar dacă fata mergea noră, nănaşii copilului.

Dacă nănaşii aveau pretenţii, se mergea cu muzica după ei. După ce veneau cu nănaşii, se prânzea. Uspătonii miresei prânzeau la casa ei. Apoi, pe la 4-5 după masa, de la fecior veneau toţi, cu stegarul în frunte, după mireasă.

Stegarul trebuia să ştie să joace steagul, după marşul care se cânta pe drum. Alături de stegar era givărul, o rudă de-a băiatului, un om mai destoinic.

Pentru a fi recunoscut, avea prinse peste piept în cruce două ştergare. Alteori avea şi mireasa givăr.

Când ajungeau la casa miresei, cei de acolo ieşeau în drum şi se făceau că lucrează, că taie lemne, le spuneau nuntaşilor să meargă mai departe, că aici n-au ce cauta, că ei nu au ce le trebe lor.

După insistenţe şi schimburi de cuvinte între cei doi givări sau între givărul băiatului şi nuntaşii fetei, uspătonii băiatului intrau în curte. Acolo era o masă cu un ciubăr cu apă şi un mănunchi de busuioc.

Mirelul rămânea lângă masă, iar givărul mergea „să scoată mireasa la ciubăr”.

Prima dată venea cu o babă şi atunci mirelul zicea că nu i-o trebuie, că nu-i place de ea. Apoi mai aduceau una, „altă ciumă” şi era respinsă şi aceea.

Când era scoasă mireasa adevărată, muzica cânta „Mulţi ani trăiască” iar mireasa lua busuiocul şi îi stropea pe toţi cu apă. Uspătonii ei veneau „să le dea cu busuiocul în palmă”.

Ei aruncau câte un ban în ciubăr. Apoi givărul şi cu mireasa turnau apa din ciubăr la un ultoni după care intrau toţi în casă. Aici mai jucau, apoi plecau la biserică.

De la biserică veneau toţi la casa miresei. Pe drum femeile descântau. La casa miresei iar jucau, după care se strigau cinstile pentru invitaţii miresei, apoi aceştia jucau mireasa pă bani.

Jocul se numea groşiţă şi el ţinea mult, fiindcă toţi cei care plăteau o jucau. Când se termina, mireii, nănaşii şi invitaţii mirelui mergeau la casa acestuia, unde se mânca. Uspătonii miresei rămâneau la casa ei şi acolo li se servea mâncarea.

Potrivit tradiţiei locale, la nunţi se serveau sarmale, friptură cu cartofi şi cu prune uscate, fierte, pe post de garnitură, iar spre dimineaţă zamă acră.

Mâncarea era făcută de o bucătăreasă, care era ajutată de neamuri şi de vecine. De băut se bea rachiu. Prăjituri nu se serveau, decât a doua zi „după ce să strâgau cinstile”.

La petrecerea de la casa mirelui, givărul trebuia să păzească mireasa, să nu-i fure nuntaşii pantoful, fiindcă trebuia să îl plătească (răscumpere) cu bani sau cu băutură. Dacă nunta ţinea două zile, la mire se strigau cinstele a doua zi. Uspătonii se adunau din nou pe la ora 11, fiecare unde a fost invitat şi mâncau, după care, cerfarii, invitaţii miresei, mergeau cu muzica la casa mirelui la cerfărit.

Aici erau aşteptaţi în stradă de ceilalţi invitaţi în casă.

În această zi era mai multă distracţie. Se făceau glume. Se mima bărbieritul, unii luau caru’ şi umblau cu el prin sat.

Seara se striga cinstea. Givărul era ajutat de un alt om, care îl îngâna. Givărul striga de pildă: „Hai să să ştie, că gazda nost o mai avut un unchi, care cinsteşte tinerii cu on colac mare…” şi celălat repeta după el. Alteori givărul zicea „Mireasa nu mâncă, nu bea, numai bani vrea” şi continua „Hei, aveţi de ştire că X… o cinstit mireasa cu 100 sau 200 lei”. “Hei, că la mireasă îi mai treabă şi o cârpă…”.

Mătuşile cinsteau mireasa cu o sumnă, cu o pătură. Uneori se striga şi găina. Pe lângă alte daruri, toţi aduceau şi câte un colac găurit, împodobit cu 4-5 trandafiri de hârtie creponată. Stăteau la rând cu colacii. În gaura de la colac, se punea o tăpsie cu prăjituri.

Din aceşti colaci se puneau 2-3 pe masă în faţă la miri şi nănaşi, restul se dădeau în spate, la bucătărie, se tăiau şi se serveau la masă de uspătoni.

Se juca şi aici groşiţa, apoi la mireasă „îi coseau conciu şi îi puneau pe cap balţul”. În vremea aceea îi puneau pe genunchi un copil mic, ca să aibe prunci. După aceea jucau cu ea ca nevastă.

A treia zi, marţi, se făcea o masă mai mică pentru cei ce au ajutat la nuntă, care se numea „pă calea întoarsă”. Mirii aveau obligaţia să dea ceva la naşi fiindcă „naşii se plăteau.”

De asemenea, odinioară, mireasa trebuia să dea câte un mic cadou la cei doi dolieşii, la stegar, la soacră, la socru, la cumnat, cumnată.

După nuntă, lumânările de la nuntă se pun şi azi în geam, unde se ţin o săptămână, apoi se duc la biserică.

sursa: Rodica Colta, Doru Sinaci, Ioan Traia – Căprioara.Monografie, Editura Mirador, 2011

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.