Ziarul electronic al arădenilor

Criteriul buretelui

După o perioadă dureros de lungă, în timpul căreia am putut visa doar la evenimente altădată intrate în obișnuitul cotidian, a venit vremea să ne regăsim în spațiul unor evenimente culturale.

Așa ne-am spus, entuziaști, la vederea afișului prin care artiștii plastici amatori ne anunțau că-și vor vernisa „salonul de vară”.

Din păcate, evenimentul a fost umbrit de incidentul pe care unele persoane din „conducerea” asociației l-au provocat din motive destul de greu de decelat, după felul cum s-au derulat ele.

Cu circa jumătate de oră înainte de ora deschiderii, una din expozante a fost anunțată că lucrările ei nu au fost acceptate de „juriu”, fiind invitată să și le ia și să facă ce știe cu ele. Nota bene, acea persoană are calitatea de membru al asociației și este o expozantă activă și de succes.

Ca o paranteză, la origine, „asociația” a luat ființă ca un „Cenaclu”, supraviețuind sub această denumire până în urmă cu câțiva ani. Motivul schimbării denumirii nu-mi este cunoscut, dar ceea ce observ este că odată cu „titulatura” pare să fi dispărut și altceva, absolut de neimaginat: a dispărut spiritul acestei asocieri de oameni care, de la bun început – așa cum mi-a mărtuisit fondatorul ei, dl. Sever Săsărman, și-au recunoscut, dar și-au și asumat statutul de artiști neprofesioniști.

Odată cu asta și-au asumat și au promovat și niște principii, cum ar fi camarederia, emapatia, sprijinul și avantajul reciproc. În acest condiții, să fiu iertat, nu prea înțeleg ce să caute între, mai nou, ei un „juriu”?! Chiar de ar fi unul alcătuit din profesioniști!? Și apoi, pe ce criterii a fost numit, și de cine, acest „juriu”?!

Revenind la spectacolul penibil din ziua vernisajului și ca să fim exacți, mai înainte de a se spune că i s-au refuzat lucrările, doamnei respective i s-a adus la cunoștință că ar fi fost, pasămite, exclusă din asociație – peste noapte și într-un mod care sfidează cele mai elementare norme legale – pe „motive disciplinare”. Pe baza unui „proces verbal” nesemnat de nimeni.

Curată democrație, curată legalitate.

Mai apoi, a mai apărut un argument: doamna în cauză nu respectase „ordinul” de a-și garnisi ramele tablourilor cu niște bureți.

Da, cu niște bureți.

Care, cică, ar fi trebuit să ferească pereții sălii de expoziție de zgârieturile pe care le-ar fi putut provoca ramele tablourilor.

Cum ar veni, neaplicarea unor bureți pe spatele ramelor unor tablouri – criteriu dirimant de admitere la o expoziție de pictură.

Buretele mai presus de arta în sine.

Dar lucrurile nu s-au încheiat aici. Ce a urmat a fost de domeniul comediei absurdului.

Am ridicat, într-o doară, obiecțiunea că, în realitate, „organizatorii” nu au avut nici cea mai mică intenție de a admite lucrările acelei doamne în expoziție, „criteriul buretului” fiind doar un subterfugiu jalnic cu care, în lipsă de idei, „juriul” a încercat să escamoteze gestul său neamical.

Dovada era dată, simplu, de faptul că nici nu s-a încercat să se găsească o soluție pozitivă pentru rezolvarea „crizei buretelui”. Ca să nu mai vorbim de faptul că lucrările fuseseră aranjate în așa fel încât cele două lucrări nu ar mai fi încăput decât, poate, pe hol…

Adică, „eliminarea” acestora a fost premeditată. Cu „scenografia” de rigoare: așa numita excludere din asociație, dar și impunerea „criteriului buretelui”…

Apoi, pentru ca spectacolul să fie complet, lucrurile au luat o altă întorsătură: mai întâi, s-au găsit, ca prin minune, niște bureți cu care să se garnisească ramele celor două tablouri, iar mai apoi, s-a găsit – fără prea mare efort – și loc pe un perete, unde să poată fi expuse. Am zice, Happy End.

Ceva însă, nu s-a găsit pentru ca, finalul să-și găsească un final cât de cât rezonabil.

Ceva foarte simplu dar, după părerea mea, esențial: nu s-au găsit niște cuvinte prin care să se ceară scuze persoanei care a fost expusă unui afront greu de explicat și greu de acceptat. Pentru că, să nu uităm, și unii și alții fac parte dintr-o organizație al cărei scop a fost – vreme de decenii – și ar trebui să fie promovarea frumosului prin spirit de amiciție, de toleranță reciprocă, de empatie și, de ce nu, de bună cuviință unul față de celălalt.

Ori, dacă e să mă gândesc la faptul că același „juriu” a acordat niște „diplome de participare” – atestând prezența lucrărilor pe simeze, nimic mai mult – tuturor expozanților, mai puțin doamnei care a fost expusă, fără voia ei, unui șir de ofense, se demonstrează că, la nivelul conducerii Asociației „Ion Andreescu”, unele noțiuni ce țin de fundamente ale relațiilor definind o colectivitate de oameni ori nu sunt cunoscute, ori sunt interpretate într-un fel greu de înțeles.

Și cu atât mai mult, greu de acceptat.

P.S.

Pentru conformitate, artista care, fără să vrea, a avut neșansa să ia parte la acest spectacol grotesc se numește Elena Apostol, cunoscută și apreciată atât publicului arădean, cât și iubitorilor de artă din țară și chiar din străinătate.

Cât despre expoziția în sine, despre lurcările prezentate – cu entuziasm, cu sensibilitate, cu generozitate și, unele din ele, cu reale valențe artistice, depășind cu mult „statutul” celor ce le-au creat – poate cu altă ocazie.

Silviu Rațiu

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.