Ziarul electronic al arădenilor

Clasa politică, boală grea

Avem o clasă politică bolnavă. O spun mulţi, de multă vreme. O ştiu mulţi, o simt mulţi. Din ce în ce mai mulţi. Singurii care nu ştiu, nu simt nimic, sunt ei, bolnavii. Să nu ne mire. Boala de care suferă ei  tocmai aşa se manifestă.

Silviu Raţiu

Pe scurt, ei suferă de o „stare patologică manifestată prin ruperea legăturilor psihice cu lumea exterioară şi intensa trăire a vieţii interioare”. Ca să nu fiu acuzat că sunt prea preţios, am citat din Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia 1979.

Din dreptul cuvîntului „Autism”.

Asta e!

Clasa politică românească – cea care „este” – suferă de autism. Ne-am obişnuit să vedem chestii din astea în filme. Vă aduceţi aminte de Bruce Willis în fimul cu băieţelul autist care a declanşat o nebunie din care, bineînţeles, „nemuritorul” Bruce a ieşit învingător. (Nici nu se putea altfel, am zice. Să-mi spună cineva un film american unde cel care luptă de partea binelui pentru că numai el poate să salveze omenirea, nu iese învingător până la urmă…)

Numai că,  una e autismul pe micul sau marele ecran şi alta e să te confrunţi cu el în fiecare zi. Multiplicat în sute, sau chiar mii de exemplare.

O ţară întreagă – sau cât o mai fi  rămas din ea – strigă în fiecare zi că nu e bine, că am luat-o rău pe arătură, că ne-a ajuns cuţitul la os, oameni de la care nu te-ai fi aşteptat – militarii şi poliţişitii – ies în stradă să-şi strige neputinţa, profesorii  privesc consternaţi la tabla pe care se aştern formulele dezastrului învăţământului românesc, medicii îşi pun stetoscoapele – care le-or mai fi având  – în gentuţă şi-şi iau lumea în cap (am auzit la radio o fată care zicea că primeşte, într-o ţară oarecare din Europa, un salar pe lună egal cu cât primea în România într-un an întreg!).

FMI, pe post de vechil cu nasturii de la vestă plesnindu-i pe burdihan, vine – chemat şi nechemat! – şi face cu noi, când instrucţie de front, când experimente, de parcă am fi cobai de laborator. UE ba ne bate obrazul, ba ne trânteşte uşa în nas, zâmbindu-ne cinic. Şi, de parcă n-ar fi destul, afară e tot mai iarnă, ninge şi e frig.

(Ce a încercat Cârmaciul să ne impună cu forţa – să mai îmbrăcăm o hăinuţă, să nu ne fie frig în casele îngheţate – de i-am arătat  noi cum e cu „forţa” – am ajuns de facem, acum, de bună voie. Altfel ne vindem şi hăinuţa şi căsuţa, ca să plătim factura la încălzire).

În timpul ăsta, băieţii veseli şi fetele voioase din tot felul de structuri, comitete şi comiţii, agenţii, secretariat, ministere – umflate de parcă cineva le-ar îndopa cu porţii imense de hormoni de creştere – şi mai ales din cele două odăi prăfuite şi îmbâcsite ale Parlamentului, trăiesc altundeva. Zburătăcesc de dimineaţa până seara într-o realitate paralelă.

O stare patologică, zic medicii, manifestată prin pierderea totală legăturilor cu realitatea. Mai exact, prin ruperea, cu bună ştiinţă, a acelor legături. (Ca de obicei, românul se ţine tare, el vrea cu tot dinadinsul să fie original. Chiar şi dacă e vorba de…autism politic).

Noi vedem că-i laie, ei zic că-i bălaie. Noi zicem că pute, ei zic că-i parfum de trandafiri. Noi zicem că ar fi bine dacă…, ei zic că nu ne pricepem, că suntem cam proşti, aşa, dintr-odată, sau, vezi Doamne, suntem manipulaţi. Ori, nu ne (mai) spun nimic. Doar tac şi fac.

Două lumi între care nu există cratimă. A furat cineva liniuţa de unire.

Că veni vorba, nu pot uita imaginea (încă) ministrului educaţiei, propulsat la masa cu bucate alese de votul arădenilor (ori de absenţa la vot a celor care l-ar fi putut opri!), maimuţărind ceva ce se dorea un vals vienez, la manifestarea popular-câmpenească numită „Balul de cristal”, din decembrie trecut. Ţara arde şi baba, să scuzaţi… valsează. Şi ne dojeneşte că nu pricepem ce şi cum o reformă. Care reformează o altă reformă care, la rândul ei a reformat…

Ţaraca scenă a unui perpetuum mobile „reformist”, dar care nu duce nicăieri, un vals al unei tranziţii care nu se mai termină. Sau ca o alergare continuă în cerc. Când larg – din patru-n patru ani -, să încapă naţia, să vadă ce bine e să te tot roteşti şi să ţi se spună că trăiesti (tot mai ) bine, când mai strâmt, să fie numai ei  între ei, aleşii care trăiesc, cu adevărat, tot mai bine.

Nici nu se poate altfel. Autistul se închide în sine, trăieşte într-o lume numai a lui. Nu vede, nu aude, nu simte nimic altceva decât ceea ce simţurile lui bolnave îi pun pe tavă. Mai exact, ce-şi pune, cu grijă pentru cel mai mic detaliu, pe tavă. Scrupulos nevoie mare, politicianul român ştie să aibă pretenţii. În cerculeţul lui trebuie să fie cald şi bine. Am zice, un cerculeţ cu confort „all inclusive”.

Se zice că medicina modernă a găsit leac (şi) pentru autism.

Mă bucur. Pentru o clipă doar.

Îmi aduc aminte, imediat că ,azi-mâine, noi nu mai avem medici.

Să fie prea târziu?

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.