Ziarul electronic al arădenilor

Cine suntem noi?

Student fiind, am înregistrat cu consternare, relatarea unuia dintre iluştrii mei profesori – acad. Tudor Drăganu – care, întors dintr-o vizită pe care o făcuse în Statele Unite, ne-a povestit că a avut ocazia să se întâlnească, printre alţii, şi cu un membru al Senatului american.

Faptul ca atare nu ar fi fost cu nimic de remarcat dacă profesorul nu ne-ar fi spus, zâmbind blând, că în cursul discuţiei cu distinsul senator, afabil, nu l-ar fi luat de după umeri şi nu l-ar fi întrebat cu o dezinvoltură pe care americanii o „joacă“ extraordinar:  „Şi spune-mi, dragă profesore, la voi, acolo, în România, cum mai e rezervaţiile de daci?“.

Ulterior aveam să mă confrunt şi eu cu întrebarea de acum legendară, pe care americani de diverse vârste şi poziţii sociale, mi-au adresat-o la fel de nonşalant: „Nu-i aşa că Budapesta este capitala României?“.

Încet – încet m-am obişnuit, iar răspunsul meu era la fel de mecanic pe cum era şi întrebarea. Aşa sunt ei, americanii, trăiesc cu – şi cultivă insistent –sentimentul că, de vreme ce statului american i se atribuie (de unii) rangul de cea mai mare putere din lume, ei, la rândul lor, sunt depozitarii unor drepturi în numele cărora pot să-şi permită inclusiv să fie ignoranţi.

Într-atât că nu le pasă de aproape nimic din ce se întâmplă în afara graniţelor – ce-i drept, destul de întinse şi încăpătoare – ale ţării lor.

Mai nou, însă, observ că nici în Europa nu stăm cu mult mai bine.

Faptul că în conştiinţa foarte multor cetăţeni din Europa de Vest „român“ este egal cu „rrom“ nu mai constituie o surpriză.

Faptul că autocarele care părăsesc România cu oameni ce nu se deosebesc cu nimic de semenii lor din Vest, dar care, odată ajunşi la frontiera cu vreunul din statele situate în ceea ce unora le place să fie denumit ca „lume civilizată“, ajung să fie subiect de şicane şi dispreţ, nu este, nici pe departe, vreo întâmplare rătăcită.

Dimpotrivă, e practică de fiecare zi. Sau, faptul că românii se „bucură“ de tratamente vădit discriminatorii atunci când, în numele drepturilor dobândite ca urmare aderării României la UE – şi vorbesc aici de dreptul de a munci oriunde pe teritoriul sus-zisei Uniuni – se prezintă la câte un oficiu al forţelor de muncă din unele state occidentale în condiţiile în care „ceilalţi“ au uşa deschisă. Necondiţionat.

Într-o carte extrem de documentată şi scrisă cu o detaşare olimpiană de Lucian Boia – reputat istoric român – am găsit dovezi şi argumente ale faptului că poporul care-şi duce traiul în spaţiul carpato-dunărean de mai bine de două milenii nu ar trebui să aibă nici cel mai mic motiv să admită că ar avea a da socoteală pentru istoria sa, pentru devenirea sa şi nici pentru prezentul său.

Ne-am născut, am devenit şi existăm ca un popor absolut european. Cu toate bunele şi relele pe care orice alt popor european şi le poate asuma. Dacă e să vorbim de bună credinţă şi de un minim de civilitate. Românii sunt – în perspectivă istorică – la fel de demni de a fi trataţi cu bună cuviinţă, toleranţă şi avantaj reciproc ca orice altă naţie ce se regăseşte sub soare pe bătrânul continent.

Ne-am dobîndit acest drept, dând nenumărate probe care să impună acest adevăr.

Cu toate acestea, uite că realitatea pare să ne demonstreze, în fiecare zi, altceva.

Ba suntem sălbatici, ba nespălaţi şi „puţintel“ cerşetori şi „cam“ hoţi, ba, mai nou, suntem neguvernabili şi cu apetit de terorişti. Ni le spun toate astea oameni care – cei mai mulţi dintre ei – nici nu ştiu pe unde vine România sau pe care-i interesează soarta românilor –  a celor mulţi – cât îi interesează soarta plantelor carnivore – câte or mai fi fiind – din pădurea amazoniană.

Cum de-am ajuns aici?

Cum de suntem aruncaţi, prin arbitrar şi ignoranţă cu ştaif, la marginea lumii civilizate? Cum de am ajuns să fim călcaţi în picioare, muştruluiţi, ba chiar pălmuiţi de unii care, ca să vezi, nici nu au habar de noi?!

Sunt sigur că am putea întocmi o listă bogată de ipoteze şi formule de răspuns, fiecare cu argumente mai mult sau mai puţin întemeiate.

O idee, însă, mi se pare foarte importantă şi ea ne pune în situaţia de a nu căuta răspunsul la „ei“.

Pentru că, în realitate, răspunsul se află la noi.

La cei care tăcem atunci când bobârnacele vin nemeritat, atunci când mesajele se prăvale peste noi răstit şi când dojenirea poartă amprenta clară a ignoranţei agresive.

La noi, cei care ne ascundem pe la colţuri, de parcă ne-am simţi vinovaţi. La noi, cei care – prin cei care zic că ne reprezintă şi de prea multe ori în ultima vreme n-o fac sau o fac prost, sau numai în folosul lor -, am făcut sluj şi am lătrat voios, ca să nu ni se refuze chiar şi un oscior de la masa unde bogaţii înfulecă bunătăţi.

Răspunsul e limpede, se află la noi. Atâţi câţi suntem: 20 de milioane, 18, 16 sau, uite, nici nu se mai știe exact câți.

Toţi câţi suntem, datorăm un răspuns.

Ne datorăm – nouă înşine, mai întâi – un răspuns.

Clar şi răspicat. Cât să-l audă toată lumea.

Dar, mai întâi noi. Noi toți.

Silviu Raţiu

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.