Ziarul electronic al arădenilor

Chipiul – o amintire

Am purtat și eu chipiu.

Cea care m-a făcut mândru că am ajuns la „Slavici” – pe numele adevărat Moise Nicoară – nu a fost, nicidecum, uniforma. Că toate erau, la vremea aceea, la fel.

Atât la liceu, cât și la gimnaziu. Ponosită, făcută dintr-un material care rodea pe unde apuca, uniforma era un chin. Mai ales vara.

Iar emblema – zisă și „matricolă” –  a fost unul din lucrurile cele mai umilitoare din câte am cunoscut, până atunci, în viață. Mai umilitor decât faptul de a te trimite dirigintele să te tunzi „la zero”, peste drum, la băile Simay.

Părul creștea la loc și încă foarte repede. Dar emblema… Peticul acela de mătase reușea să te reducă la… Cât timp purtam vestonul de uniformă, nu mai existam ca persoană. Eram, chiar așa, doar un număr. Nimic de zis, brodat cu fir auriu pe un petic de mătase. Și atât. Elevul Numărul, de la „Slavici”.

Dar chipiul?

Chipiul a fost altă poveste.

Semnul cel mai clar, mai grăitor, că „te-ai ajuns”. Să „intri” la liceu, asta da, performanță. Mai cu seamă dacă veneai de la periferie. Gai, Șega, „fundul” Grădiștei ori „capătul” Micălăcii, ehe, ce lume?!

Pe-atunci, dreptul la chipiu – la „acel” Chipiu – îl aveau doar elevii de liceu.

(Aveau și cei de la „profesională” chipiul lor, doar că al lor era… altfel. O știam și noi, liceenii, o știau și ei, iar cutumele aveau, și atunci, puterea lor).

În primul an, cred că am și dormit cu el. Însemn heraldic, avea brodat numele liceului, încadrat cu frunze de lauri din fir auriu. Ditamai chivăra regală. Accesoriu care te urca în rang. Instantaneu și irevocabil. Chiar și când ieșeai de la Simay, chel – lună. Puneai chipiul și, dintr-odată îți recăpătai… deminitatea.

Chipiul.

Un detaliu care deosebea; sublinia apartenența purtătorului la elită. Liceenii.

Nu m-am simțit niciodată, purtând chipiu, desființat ca persoană. Nivelat, cum ar veni. Dimpotrivă.

Iar undeva, în umbra teilor de pe Corso, imaginea ca prin ceață a celui care le confecționa. Modest, anonim truditor aureolat de măiestria sa.

Ceaprăzarul.

Pe unde o fi ieșit – și el – trist și resemnat din scenă?!

P.S.

Și încă ceva: student fiind la Cluj, am mai găsit doar amintirea unor chipie celebre.

Epoca „șepcilor roșii” apusese deja.

Silviu Rațiu

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.