Trăim râzând şi cine nu se adapteză şi nu îşi măreşte capacităţile (posibilităţile) nu mai poate să ţină pasul cu timpul şi rămâne de căruţă. Suntem într-o competiţie, fiecare cu fiecare şi apoi cu lumea mare, milioane ne urmăresc şi dacă ne ajung ne depăşesc. Din cauza serviciului ne mutăm dintr-un oraş într-altul, plecăm în alte ţări.
Legăturile, cunoştinţele, prieteniile funcţionează sau nu. Pentru unii valoare este numai ceea ce are un preţ, indiferent dacă în euro sau în dolari, nu contează.
Totuşi dorinţa noastră este să găsim un echilibru într-o societate în care valorile se distrug, oamenii sunt concediaţi chiar dacă patronii câştigă milioane. Tinerii filmează cu telefonul în clasă cum îi chinuie pe ceilalţi. O societate în care a fi bun este de fapt rău. O societate în care dorinţa de prietenie, iubire, sentimente adevărate şi oameni care să se comporte corect unii cu alţii, care să aibă timp pentru familie şi prieteni şi care tânjesc după libertatea de a face şi lucruri care nu aduc bani aproape că nu mai există.
Cine are copii se confruntă cu întrebarea cum să-i pregătească pentru viaţă.
Să-i înveţe să dea din coate sau să fie atenţi la slăbiciunile celorlalţi?
O societate în care necesitatea de a avea încredere că ceilalţi au intenţii bune s-a amplificat. Încrederea. Încrederea că maşina noastră are nevoie exact de reparaţia de care zice mecanicul, încrederea că mama este îngrijită în casa seniorilor acolo unde am internat-o cu inima grea aşa de bine cum ne-a promis directoarea.
Noi vrem să avem încredere, căci ne disperă teama ca mereu, mereu să ne fie teamă că suntem înşelaţi.
Cei mai mulţi oameni simt abia când îmbătrânesc ce însemnă valoarea. În tinereţe suntem prea ocupaţi cu serviciul ca să mai avem timp să ne punem întrebări despre ce ascund lucrurile în sine. Uneori viaţa ne învaţă într-un mod dureros, ce are valoare, prin aceea că ori noi ne îmbolnăvim ori ne ia o persoană dragă nouă.
Ocazie cu care începem să simţim mai adânc şi mai curajoşi, să căutăm valori chiar dacă nu se întâmplă o schimbare dramatică. Atunci când nu mai trebuie să lucrăm şi intrăm în pensie vine timpul, punctul, în care ne întrebăm ce vrem noi de fapt şi cercetătorii ne încurajează ca în orice punct al vieţii noastre să alegem valorile. Ei ne arată societatea ca un tablou care trebuie acceptat.
Există şi o moralizare a pieţei, a ofertei. Dacă necesităţile noastre de bază sunt îndeplinite, mâncarea, cultura, abia atunci ne putem pune întrebarea luxoasă cum este făcută cafeaua pe care o bem. Sociologii ne văd ca pe oameni care apreciază libertatea şi puterea de afirmare, care nu mai vor să le fie impus ceva şi care mai mult ca până acum, au o idee proprie a ceea ce înseamnă noroc.
Pentru fiecare este important altceva.
Acum oamenii se întreabă mai mult ce este de fapt important pentru că numai banii nu aduc fericirea.
Şi dacă avem bani? Suntem de aceea liberi? A dispărut necesitatea de a face sau nu face ceea ce este permis? Nu mai există atât de multe lucruri la care trebuie să le spunem nu? Asta este bine.
În schimb, trebuie să ne gândim bine când spunem DA.
(Rodica Roşca)
