„5.700”

Este numărul paturilor de spital pe care guvernul Boc doreşte să le desfiinţeze în viitorul apropiat. De parcă lipsa acută de finanţare, managementul filtrat sever de interese politice, mizeria şi blocajul general care au indus starea de comă a sistemui sanitar nu ar fi fost de ajuns, la începutul anului 2011 guvernul premierului – păpuşă de câlţi a decis să pună (şi) bomboana pe colivă.

Silviu Raţiu

Gândiţi-vă: dacă decizia ar fi aplicată simultan în toată ţară, un cortegiu de 5.700 de umbre îmbrăcate în pijamale s-ar putea alinia formând o armată jalnică de năpăstuiţi, care nu au altă vină decât că s-au îmbolnăvit într-un moment nepotrivit şi să au sperat, internându-se într-un spital din România, că vor primi ajutor.

Poate că nici n-ar fi o ideea rea. O coloană de oameni în cârje, imobilizaţi în atele, culcaţi pe tărgi – câte unul, câte doi, cu măşti de oxigen pe figură, târându-se spre Palatul Victoria. Ce privelişte!? Şi ca totul să aibă vioiciune şi culoare, ce-aţi zice de nişte pancarte cu îndemnul mobilizator „Să trăiţi bine”!?

Credeţi-mă, neorealismul italian ar îngălbeni de invidie.

Dacă facem o socoteală şi să presupunem că perioada optimă de spitalizare a unei persoane ar putea fi de o săptămână, am ajunge la următorul rezultat: anul având 52 de săptămîni în care, în 5.700 de paturi ar putea fi trataţi (5.700 x 52) 296.400 de persoane, nu-i greu de înţeles că începând din 2011, anual, peste un sfert de milion de români îşi vor vedea diminuate, până la anulare, şansele – şi aşa minime – de a fi trataţi cât de cât pentru boli suficient de serioase ca să justifice o internare într-un spital amplasat în ţara care le cere să-şi plătească an de an dările din ce în ce mai mari.

Şi asta e doar o faţă a monedei.

Nu-i de ajuns că, prin desfiinţarea celor 5.700 de paturi, cetăţenilor români li se refuză un drept garantat de Constituţie şi anume dreptul la îngrijire medicală. Desfiinţarea unor paturi de spital va însemna, de fapt, desfiinţarea unor spitale. Ceea ce înseamnă disponibilizări. Şi nu puţine. Medici, asistente, surori, moaşe, brancardieri, personal auxiliar. Alte câteva mii de oameni. Cu pregătirea cărora statul –  adică noi, plătitorii de taxe şi impozite – a cheltuit o grămadă de bani pentru a-i şcoli. Şi care bani, în condiţiile astea, se vor duce pe apa sâmbetei.

O altă armată de năluci. Halate albe, bonete, stetoscoape, bisturie, instrumentar medical, mă rog, tot inventarul. Fantomele unui sistem care, altădată, sporea gloria învăţământului medical din România, dar şi spaţiul de afirmare pentru generaţii de români care au făcut din medicină o problemă de vocaţie!

Lor, guvernul Boc le refuză tot un drept constituţional: dreptul la muncă!

N-a fost de ajuns că alungă din ţară medicii, cadrele sanitare! Acum îi trimit după ei şi pe pacienţi. Aşa, ca să nu se plictisească…

Spitalele din estul Ungariei fac angajări masive de medici şi personal sanitar vorbitor de limba română. La fel şi cele din Austria. La casieriile  unde costurile de spitalizare se plătesc în forinţi ori în euro, auzi mai mult vorbindu-se în româneşte decât în limba ţării respective.

Un spital din Viena, dacă nu mă înşel, a raportat pentru anul 2010 creşteri mult peste aşteptări ale veniturilor datorate afluxului de pacienţi veniţi acolo din România.

Au început prin aceea că n-au mai dotat spitalele cu cele necesare unei activităţi la limita minimei decenţe. Vara trecută auzeam la radio că la renumita clină de cardiologie de la Târgu Mureş nu s-a mai putut opera din lipsa de anestezic şi alte  „mărunţişuri” esenţiale. În alte locuri cică medicii operează la lumina lanternei! Cumpărarea medicamentelor, a feşelor şi a altor lucruri absolut necesare de către bolnavii înşişi a devenit o banalitate, un lucru de la sine înţeles. Nici nu cred c-am vrea să ştim câţi oameni or fi murit cu zile din pricina neputinţei unui sistem anesteziat împotriva voinţei lui, de a funcţia măcar în regim de avarie.

La cât de ambiţioşi şi de pricepuţi sunt medicii români – lucru recunoscut în lumea largă – ei ar putea face miracole chiar şi aşa.

Acum guvernanţii se pregătesc să închidă uşa şi să stingă şi ultimul licăr de speranţă: ar mai fi câţiva nebuni care s-ar încumeta să încerce chiar şi între ruine: să vindece, să aducă alinare, să readucă la viaţă. De doi bani speranţă.

Dar nu! Nu e cazul!

Români, să trăiţi bine!

Oare?

Dumnezeule, noroc că de trăit nu trăim cu voie de la guvern!

comentarii