Ziarul electronic al arădenilor

175 de minute la Pecica…

Atât am petrecut în această localitate cu pretenţii de oraş prin care trece drumul national DN 7 sau european E 68. Drum tranzitat de milioane de cetăţeni români şi străini care intră sau ies din ţară prin punctul de frontieră Nădlac.

Am ţinut cont de vorba spusă în popor că „la pomul lăudat să nu te duci cu sacul” şi m-am conformat plecând dis de dimineaţă din Arad cu reportofonul în încercarea mea de a afla de ce în Pecica se frământă cea mai bună pâine din ţară şi de ce aceasta, Pita de Pecica, cum îi spun localnicii, are o făină mai albaă decât în alte părţi ale României.

Trecând pe străzi fără nume, dar numerotate ca în ţara tuturor posibilităţilor şi pe lângă pomi cu căsuţe pentru păsărele m-am oprit din loc în loc de la intrare şi până în piaţa mobilă unde se află stejarul plantat la naşterea Regelui Mihai, unde am stat de vorbă cu brutari, profesori, frizeri, comercianţi, spărgători de seminţe şi asistaţi sociali. pentru a afla de la ei dacă există pâine rea în ţară şi dacă cineva care munceşte are parte de pâine neagră sau albă.

De cum intri în Pecica, pe partea stângă venind dinspre Arad, mai multe case cu două nivele sunt de vânzare la un preţ cu aproape 10.000 de euro mai mic decât în anul de graţie 2007. Puţin mai încolo, de cum treci calea ferată pe dreapta, mă opresc la un prim magazin alimentar. Nu să cumpăr ceva, ci doar să iau pulsul de început al localităţii.

Mă mai oprisem de câteva ori aici să-mi cumpăr o cafea atunci când plecam spre Vama Nădlac.

În faţa magazinului mai mulţi bărbaţi îmbrăcaţi în salopete de lucru pălăvragesc şi se opresc imediat ce observă că mă apropii de ei cu microfonul. Îi intreb unde găsesc celebra pâine de Pecica, despre care se spune că este frământată după o veche reţetă ramasa chiar de la daci?

Sunt lămurit pe loc de unul din bărbaţii ce sorb alene din paharul cu cafea… Este chiar după colţ o brutărie într-o casă portocalie, acolo se face pâine bună spune bărbatul. În secunda următoare, din mica alimentară sunt întâmpinat cu un „Bună dimineaţa”  de o doamnă care îmi zice că pâinea de Pecica este bună pentru că este făcută cu «sudoare din grindă», adică cu multa trudă şi sudoare.

Nedumerit în privinţa dacă pentru toţi are acelaşi gust întreb dacă la Pecica este pâine rea. Aflu că pentru toţi este la fel, pentru că aici sunt oameni harnici şi gospodari.

Intru în magazin şi surprind un prim moment. O doamnă întreaba pe ungureşte dacă este pâine de un kilogram. De dincolo de tejghea, vânzătoarea îi răspunde în româneşte. Convieţuirea multietnică a fost şi este pe un făgaş bun aici.

Plec mai departe pe drumul meu, dar nu parcurg câţiva zeci de metri şi văd în faţa unui birt mai mulţi bărbaţi, tot la vorbă, iar lângă ei un rastel de biciclete. Una din biciclete are în coţ două pâini calde şi rumenite cu o coajă ce-mi face cu ochiu’.

Mă bag în seamă cu unul dintrei ei, îmbrăcat în haine de vânător în culori de camuflaj de toamnă. «Pâinea de Pecica este o adevărată monedă de schimb şi multe uşi am deschis cu această pâine», îmi spune vânătorul despre care mai aflu că a fost şofer odinioară.

De la cooperativa „Ogorul“, care acum numai există, se ducea pâine de mai multe ori pe săptămâna pentru familia dictatorului Ceauşescu la Bucureşti.

O fi aşa sau nu, eu nu-l contrazic. Stau şi ascult. dar nu fără interes.

Plec spre casa portocalie. Intru în curte. Bat la uşa cu inscripţia «Intrarea interzisă străinilor». Nu mă consider un străin şi intru. O vânzătoare de pâine, cu un lanţ gros auriu şi cu cercei cât belciugele în urechi, mă întreabă pe cine caut şi de ce. Brutarul, spun eu…

Acesta apare palid la faţă din cauza făinii. Îmi dau seama urgent că aici pâinea se face cu mult suflet de aceea iese aşa de caldă şi bună din cuptoarele pe vatră.

Pe geamul magazinului de la brutărie scrie «Nu vindem pâine rebut». Mă întreb încă odată… exista oare pâine rea?

Un băiat simpatic şi pus pe glume cumpără două pâini mari de 4 kilograme. Acesta strigă în gura mare. Bine că am reportofonul deschis… „Hai la pâine moale care se bagă în foale!!!!!”. Aflu că aşa se striga odinioară, când pâinea pentru a fi vândută era purtată cu căruţa pe uliţele Pecicăi.

Stau de vorbă cu patroana brutăriei care sceptică îmi dă voie să filmez şi să fotografiez şi plec mai departe de pe strada 308 înspre centrul pretinsului oraş.

Parcurg un drum pietruit, nici bun şi nici rău. plin de gropi şi praf. Las în dreapta o frumoasă statuie aflată lângă o fântână. Lumea cu canistre şi sticle de plastic stă la rând pentru a lua apă.

Cât privirea îmi este atrasă de această imagine. o pisică tigrată îmi taie calea. Frânez astfel încât să putem face cunoştinţă. Ne împrietenim şi plec mai departe pe drumul pietruit, care devine din ce în ce mai aglomerat.

Mă apropii de centru.

Zeci de saci umpluţi cu mizerie stau pe partea stângă a drumului. Au ieşit la lucru cei cu ajutorul social. Îi observ lângă o alimentară rozie în pauza de cafea.

Mă aflu pe strada 314. Îmi aduc aminte de şcoală şi-mi spun în gând că mă aflu pe strada «P», adică 3,1415. Femeia brunetă se arată nedumerită când îi împărtăşesc gândul şi-mi zice că au fost scoşi de primărie la curăţenie şi că viaţa este grea, că nu are bani câteodată nici de pâine neagră şi câte şi mai câte.

Ceilalţi asistaţi sociali o privesc cum vorbeşte la microfon şi râd, fapt ce o face pe femeie să se simtă stânjenită şi să refuze în continuare dialogul.

Din vitrină mă simt privit.

Este patroana magazinului care iese în prag şi-mi spune că presa se ocupă numai de farse şi alte cele, numai de lucruri serioase nu. Află de la mine că sunt de la Radio România Actualităţi după care se schimbă automat. Mă cheamă în magazin plângându-se de emisia proastă a postului naţional Radio România. Fixez scala radioului pe 103,8 şi ies din magazin.

Este momentul în care încep să aflu mai multe. Că pe stradă în jos stă actualul ministru de interne. Că staţia de autobuz este mai mereu ocupată de spărgătorii de seminţe care fac o mizerie de nedescris. Că semnele de circulaţie puse odinioară, ce simbolizau un cetăţean turmentat, erau bune şi nu trebuiau scoase. Că în Pecica sunt mulţi cu relaţii şi bani şi de aceea nu se poate face nimic… Şi câte şi mai câte… O adevărată radiografie a pretinsului oraş…

Se apropie de noi o altă distinsă doamnă, bine îmbrăcată, cu un uşor iz de lavandă.

Aflu că este o fostă profesoară, acum pensionară. Îmi spune că în Pecica se circulă haotic şi mai toţi pe care-i ştie corigenţi şi repetenţi, foşti elevi, au acum permise de conducere şi circulă prin oraş fără să respecte regulile de circulaţie.

Îmi arată fosta şcoală aflată în imediata apropiere. Toate geamurile clădirii sunt sparte. Copii au fost mutaţi de aici după ce nu ştiu ce biserică nu a mai fost mulţumită cu chiria plătită, astfel încât copii sunt nevoiţi să meargă la şcoală în două schimburi.

În timp ce ascult mă gandesc…

Oare ce pot vizita dacă vin aici ca turist… Îmi pun gândul imediat în aplicare şi întreb… Ce pot vizita în oraşul Pecica?

Dezamăgit, aflu că nimic în afara centrului localităţii, care acum este placat cu pavele. Înainte de aceasta sunt apostrofat de doamna cu radioul întrebându-mă la rândul ei dacă eu consider că ceea ce văd se poate numi «Oraş».

De altfel, o astfel de întrebare îmi va mai fi pusă de mai mulţi localnici. Aceştia consideră ca statutul de oraş nu este binevenit atâta timp cât impozitele sunt pe măsura iar facilităţile sunt ca şi inexistente.

Nu ştiu le ce facilităţi se face referire… Poate la treceri de pietoni şi semafoare!

Beneficiarii ajutoarelor sociale de la care am aflat că stau pe strada 315 şi-au terminat cafeaua şi au plecat spre treaba lor, la strâns de gunoaie din şanţurile oraşului.

Străzile în Pecica poartă numele unor numere…

De la 1 până la vreo 700. Nu am reuşit să aflu. Cum s-a ajuns aici!? După mai multe certuri în ceea ce priveşte numele străzilor. Ba să fie nume româneşti, ba ungureşti… Şi, gata, mai bine numere.

Exact ca şi în ţara tuturor posibilităţilor…

În opinia doamnelor care se mai află lângă mine numai acest aspect este la fel ca în America, restul nu. Respectul faţă de muncă nu există pentru mulţi dintre pecicani. Mai exact, această îndeletnicire nu este o prioritate pentru cei care acum stau pe social, dar au case, adevărate biserici cu turnuleţe de o parte şi de alta a drumului naţional.

Ridic mâna şi o întreb pe doamna profesoră.

Există pâine rea la Pecica?

Îmi spune că aşa ceva nu există în România, punctând că din păcate tinerii o cam iau spre vest în căutarea fericirii.

Plec spre celebra piaţa mobilă din Pecica despre care primarul oraşului, Antal, îmi spunea că este mobilă nu din punct de vedere a preţurilor practicate aici, ci din cauză că piaţa poate fi pur şi simplu împachetată.

Fiecare masă se poate plia la fel ca şi o măsuţă de camping.

Forfota specifică unei zile de piaţă se simte din plin de cum mă apropii.

Miros greu de langoşi, mititei şi cârnaţi. Loc de parcare lângă rastelul de biciclete.

Pe şosea, de o parte şi de alta, de vânzare pomi fructiferi şi var.

Intru în piaţă.

Bogăţia pământului este expusă la vânzare.

Un moşneag cu barbă albă până la cot aproape vinde rădăcini. Mame cu copii pe bicicletă îşi fac cumpărăturile. Pe jos, mai la margine, vrafuri de haine vechi aduse din Europa de posesorii caselor cu turnuleţe de pe şoseaua naţională.

În mijlocul pieţei cocârjat şi smerit un stejat ciuntit de lucrătorii primăriei. Este stejarul plantat de un professor, acum mai bine de nouăzeci de ani, când s-a născut Regele Mihai al României. De gardul ce-l împrejmuieşte sunt sprijinite biciclete. Aflu de la doi pecicani ce stau de vorbă în preajma stejarului că este singurul obiectiv mai interesant ce poate fi vizitat pe timp de zi. Pe timp de seară nu-mi este recomandat să ies din casă.

Nimic nu este sigur.

O tânără îmi spune că nu a mai ieşit demult din casă seara. De altfel, nici nu are unde. În Pecica sunt doar un club şi câteva fastfood-uri.

Părăsesc piaţa.

Citesc pe o clădire. Frizerie. Unitatea numărul 1 din Pecica. În faţa ei frizerul. Un bătrânel simpatic care mă invită la un tuns cu briciul ca pe vremuri.

În faţa frizeriei unul din copacii pe care este montată o căsuţă pentru păsărele. Mai toţi arborii de pe centru au astfel de căsulii. Frizerul spune că până acum nicio păsărică nu a intrat înăuntru. Zâmbeşte cu subînţeles şi adaugă că acolo au intrat doar banii pecicanilor. Încheie ca pentru sine… Aiurea… Aiurea.

Plec din acest loc cu veleităţi de oraş mulţumit pe de o parte că am aflat că pâinea nu poate fi decât bună şi foarte bună.

(foto&text Ioan Suciu)

AFLA MAI MULTE PE RADIO ROMANIA ACTUALITATI

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.