Ușa

Publicat de actualitati-arad in 28 May, 2014 | Parerea ta

silviu-ratiu111-150x1502111111În urmă cu ceva ani, am văzut un întreg serial. Vechi biserici – unele chiar foarte vechi! – vândute de parohii depopulate, transformate în locuințe de lux. Unele, chiar reușite.

Am avut, încă de atunci, o strângere de inimă.

Cum vor fi relaționat noii proprietari la acea parte a clădirii care, odată, a adăpostit altarul? Locul unde se rescria, cu fiecare nou serviciu divin, Cuvântul Adevărului și tainele sale.

Mai ieri, am văzut un alt film. Cu oameni care trăiesc din „antichități”. Colectează, recondiționează – sau nu – și revând. Cu profit, dacă se poate.

Ei bine, printre lucrurile tranzacționate în episodul văzut de mine, ușa ce străjuise intrarea unei capele. Lucrătură măiastră din lemn tare, făcută să dureze, un vitraliu de transparența apei de izvor, cu irizații din fuior de lumini cerești. O bijuterie ieșită din mâini binecuvântate de suflarea Duhului Sfânt.

O familie britanică i-a găsit loc ca alternativă la intrarea principală. Nimic de zis, un loc unde lucrătura frumos realizată își va putea continua, vorba vine, strălucirea.

Ușa cu pricina fusese salvată de un vânător de „antichități” dintre ruinele umede ale unei capele – să fi fost urmele lacrimilor plânse de îngeri?! -, căreia îi venise rândul să facă loc unei alte construcții. N-am reținut ce urma să se construiască după ce locul va fi fost curățat, dar pot fi sigur că era vorba de proiectul unui „dezvoltator” chitit să scoată oarece profit din investiția făcută.

Care investiție?

Simplu: mai întâi, demolarea „vechiturii”, apoi, un mall, niște case, ceva… Că în „vechitura” aceea s-a întâmplat să fie un loc – altarul – unde niște oameni s-au închinat, decenii, secole poate, lui Dumnezeu, un amănunt nesemnificativ, un detaliu lipsit de relevanță.

Cum de-am ajuns aici?

Iarăși simplu. Cumplit de simplu: altarul bisericii a rămas singur de la o vreme, n-a mai avut cui vorbi din Cuvânt. Pentru că oamenii au găsit că alte preocupări mai puțin „prăfuite” le pot colora viața. Și n-au mai umplut, în seri lungi de iarnă, spațiul care le putea da lumină și căldură în același timp. Și n-au mai rezonat în nici un fel la chemarea clopotelor unduindu-se în liniștea amurgului.

Unele au ajuns locuințe de țară ori resedințe de vacanță. Altele, ruine.

Cu bună voia celor care, în perspectiva secolelor, le-au ridicat. Ca să le fie loc de întâlnire cu Dumnezeu.

Ei nu mai simt nevoia să se întâlnească cu El.

Dar uite ce se întîmplă: a mai rămas ușa.

Iar El, stă la ușă și bate. Chiar dacă e din ce în ce mai tîrziu, EL stă la ușă și bate.

Încă.

Silviu Rațiu

Mai, 2014

Share Button

comentarii

Leave a comment

libris.ro%20

Mai multe din RO - vigneta

… Socializeaza …

Certificat Web ziare ziare-pe-net.ro stiri in timp real! Stiri Ziare