Un (prim) epilog la scrisori de departe

Publicat de actualitati-arad in 27 Feb, 2010 | Parerea ta

Nu, n-am rămas în Canada! Unii ar putea fi dezamăgiţi. Nu mă vor putea adăuga pe lista vânzătorilor de ţară. Nici de data aceasta. Aşa cum n-au putut s-o facă, începând din ‘90, de atâtea ori…

Silviu Raţiu

Nu-i vorbă, se poartă chestia cu “vânzarea” la noi, la români. Mai mult decât în alte părţi ale lumii, la noi totul (sau aproape) este de vânzare. Te şi miri de unde mai găsesc “băieţii isteţi” să tot vândă. Din ‘90 încoace, vând şi iar vând şi cu toate astea, după cum scormonesc unii în toate cele, se pare că ar mai fi câte ceva de dat. O Roşia Montană colea, nişte resturi de păduri seculare… Ce să mai spunem de stocul nelimitat de suflete puse pe tarabă, unele chiar şi cu… preţ redus!?

Şi cum spuneam, nu am rămas în Canada.

Acolo unde, chiar şi la – 39 grade Celsius e cald! Da, e cald, pentru că oamenii de acolo iradiază căldură în jurul lor. Nu e de ajuns că, în sinea lor, sunt calzi, amabili şi primitori cum puţine neamuri sunt. Au, se pare, atât de multă căldură încât o pot da şi celor din jur. Şi pot s-o dea fără să ceară ceva în schimb!

E un lucru cel puţin ciudat în mijlocul unei lumi în care oamenii se înghesuie, care mai de care, să cultive ura ca produs de bază. Ura ca semn premergător al frigului morţii. Căci, să fim drepţi, ce poate naşte din ură altceva decât moarte!? Ziceţi-i cum vreţi: moarte în trup sau moarte spirituală, e tot una!

Dar acolo, la minus 39 de grade Celsius – uneori şi mai mult -,oamenii ştiu cum se cheamă sentimentul care le încălzeşte inimile şi care-i ajută să răzbească. Prin gerul fanatismului de toate culorile, prin pădurea de pumni încleştaţi, prin deşertul de răutate din ce în ce mai făţiş agresivă, prin pădurea grea de resentimete, frustrări şi angoase.

În mijlocul unei lumi care-şi întoarce tot mai mult faţa de la sine – cât de schimonosit trebuie să fie chipul pe care-l văd mulţi dintre noi, dimineaţa, în oglindă!? – canadienii au rămas un popor încăpăţînîndu-se să-şi păstreze un statut ce se revendică din adevărurile imuabile ale Scripturii. Chiar dacă, aşa cum spuneam într-una din scrisorile mele, ei nu fac prea mare paradă din faptul că ar fi creştini, de nu se ştie când. Şi nici nu se calcă în picioare la tot felul de procesiuni sau pelerinaje.

Într-un timp în care omul se simte mai bine ascunzându-se în spatele unei platoşe de cinism, cei alături de care am avut privilegiul să trăiesc pentru câteva săptămâni întind mîini prietenoase spre toţi cei care au inima şi mintea pregătite să primească ceea ce au ei de oferit.

Cum altfel am putea citi, de pildă, gestul sportivului care, după ce a câştigat titlul olimpic pentru Canada la proba individuală de sanie şi după ce s-a trezit manifestându-şi (cu prea mare) exuberanţă bucuria – absolut legitimă de altfel – a ieşit în faţa camerelor de luat vederi să-şi ceară iertare!? ”Nu a fost frumos faţă de ceilalţi să mă bucur în felul acesta! Şi mai ales faţă de cei rămaşi acolo, în Kazastan…” – a vrut să zică feciorul acela, în semn de iubire pentru cei pe care tocmai îi învinsese. Ori care nici n-au mai apucat să se mai alinieze la start.

De acolo m-am întors. Din locul acela încălzit de ceea ce ne place să numim iubirea pentru aproapele. Una trăită cu fiecare zvâcnire a unor inimi mari,cât să încapă lumea. Nu doar ţuguiată din vârful buzelor înmuiate în mierea adunată, din zgârcenie, de pe funduri de borcane. Ori mimată cu gesturi de falsă pioşenie, de inşi până mai ieri liber cugetători notorii, ori fluturând o credinţă de conjunctură şi mai mereu colorată-n fel de fel de culori… politice.

(Să fiu bine înţeles: n-am să spun că faimoasele păduri de arţari ale Canadei nu ar avea – şi ele – uscături. Departe de mine gândul de a zugrăvi peisaje idilice acolo unde este – şi e normal să fie – loc şi de pete de noroi. Ceea ce am vrut să spun este că nota dominantă, cea care-şi pune amprenta definitorie asupra acelor locuri este cea care mă trimite, de fiecare dată când privesc în urmă, la bucuria simplă pe care o poţi încerca atunci când simţi că cei din jurul tău te primesc în omenia lor).

Aş fi putut rămâne? Da!

Aş fi vrut? Nu pot nega.

De ce m-am întors, totuşi?

Pentru că aici e “acasă”!

Iar ca acasă nu poate fi mai bine nicăieri, decât… acasă!

Şi nu numai pentru asta.

Cred cu tărie că suntem şi aici destui care să ne vrem altfel decât ne vor cei care, vremelnic, sunt în fruntea bucatelor. Mai buni, mai toleranţi, mai prietenoşi, mai determinaţi, mai curajoşi, mai iubitori. Mai oameni!

Numai să credem şi să vrem.

Share Button

comentarii

Leave a comment

libris.ro%20

Mai multe din Editoriale

… Socializeaza …

Certificat Web ziare ziare-pe-net.ro stiri in timp real! Stiri Ziare