Ziarul electronic al arădenilor

Un gând pentru părinţi

A fost o vreme când existam doar ca şi gând: gândul lui, gândul ei, iar mai apoi, gândul lor.

M-am născut – boţ de carne dând drumul primului gând c-un ţipăt s-ajungă până la cer. Nici nu m-am trezit de-a binele că m-au luat de  mână, să mă-nveţe: un gând şi încă un gând – un cuvânt.

Un cuvânt şi înc-un cuvânt, o propoziţie.

O propoziţie cu înc-o propoziţie – o poveste.

Mai multe poveşti – o viaţă.

De la o vreme, m-au lăsat să păşesc singur şi, surpriză, i-am simţit plângând, ca din senin. Trişti, când îmi zdreleam genunchii de prag, bucuroşi când am reuşit să mă prind de scara ultimului vagon cu destinaţia – viaţa din plin.

Au fost ani buni, dar şi ani neîmpliniţi cât am fost cu ei, un permanent du-te-vino: ei pe peron, eu, în goana trenului, ei pregătiţi să coboare din tren, eu – întârziind să ajung pe peron.

De la o vreme, ei – departe, eu – aşişderea. Ei cu albume în care nu erau niciodată poze cât să le-ajungă de dor, eu cu susurul îndemnurilor, cu ecoul sfaturilor, cu dulceaţa nicicând uitată a îmbrăţişărilor de tot felul. Cum ştiu ei, părinţii, să găsească câte o îmbrăţişare potrivită pentru orice!?

Apoi, pe rând şi, cumva, pe tăcute, şi el, şi ea, au devenit păreri. Încercând să prindă lumina unui gând.

Iar eu, mai în tren, dar, parcă, mai mult pe peron. Peronul meu.

Singur?

Nu!

Înconjurat de-un gând. Coborât din lumină.

Mamă, tată, mulţumesc.

Silviu Rațiu

septembrie 2012

Share Button

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.