Ziarul electronic al arădenilor

Tag: monografii

Monografii: Cu bicicleta, în cartierul Gai

Monografii: Cu bicicleta, în cartierul Gai

Actualitati
După 1920, a fost adoptat şi în Gai un nou mijloc de locomoţie individual, ieftin şi rapid: bicicleta. Chiar dacă la început a fost privită cu neîncredere ca orice noutate, bicicleta a devenit în scurt timp, un lucru obişnuit şi necesar. Deşi forma şi configuraţia de bază a cadrului, roţilor, pedalelor, şezutul şi ghidonul, existau încă din 1885, când a fost construit şi primul model cu lanţ, în Gai, primele biciclete, de producţie germană, marca Adler, au apărut abia în perioada interbelică. Corespunzător unei ordonanţe a Primăriei, proprietarii, trebuiau să le înscrie la poliţie, bicicletele putând fi folosite pe drumurile publice, doar după obţinerea unui bilet de liberă circulaţie. În Gai, înainte de 1950, numărul lor era încă mic. O astfel de bicicletă, de damă, avea medicul gener
Monografii: Portul popular la Șepreuș

Monografii: Portul popular la Șepreuș

Actualitati
Portul popular din localitatea Șepreuș este specific Bazinului Crișului Alb. Odinioară hainele au fost făcute în casă, din pânză cu tinari iar mai târziu din bumbac. Vestimentația era în funcție de ocazie. La lucru se purtau haine simple, pe când la sărbători se îmbrăcau haine bogat ornamentate. Astfel, în zilele de sărbătoare, la biserică sau la joc, barbații au îmbrăcat odinioară, vara, gaci largi, din opt lați, până la glezne și chimeșe de misir sau bumbac cu cipcă, laibăr negru din satin, înflorat, și cizme cu foi sau șlarfe. Ulterior gacii au devenit haine de lucru, la sărbători fiind înlocuiți cu nădragi priceși, băgați în cizmă. În zilele de lucru, până prin 1950, șepreușenii s-au încălțat când a fost vreme rece cu opinci iar vara au umblat desculți. În față, aveau zadie. Iarna
Monografii: Nunta la Căprioara

Monografii: Nunta la Căprioara

Actualitati
Cele mai multe nunţi se făceau în Căprioara iarna, în Câşlegi. Odinioară ele începeau duminica şi ţineau până marţi. Nunta din bătrâni a avut loc în două case. Fata şi băiatul se cunoşteau la joc. Mai demult, mireii erau din acelaşi sat. Dacă tinerii se plăceau şi voiau să se căsătorească, şi familia băiatului era de acord, dacă o găsea pe fată potrivită, trimitea vorbă că urmează să vină în peţit. Peţitul, tocmeala şi anunţul Tradiţia era să vină în peţit tatăl băiatului, mai cu un neam, chiar dacă îl trimitea pe băiat ginere. La început povesteau una alta şi abia după un timp se trecea la subiect: „Uită pântru ce am vinit noi la voi. Videm că copiii ăştia le place unu dă altu, dacă vi-s dă acord să ne daţ fata noră....”. Dacă familia fetei era de acord, urma tocmeala în legătură cu
Monografii: Obiceiuri de nuntă la Macea

Monografii: Obiceiuri de nuntă la Macea

Actualitati
La Macea, pregătirile de nuntă începeau cu îmbrăcarea miresei de mire, cu ce-și dorește ea mai scump. La fel proceda și ea cu mirele. Tinerii propuneau apoi chemătorii, câte un băiat din fiecare parte. Acestora, fetele le „gată” căciulile sau clopurile cu firuri, panglici colorate, legate la spate, lung atârnate pe spate și pe piept. Chemătorii se numeau „pălăscași” și, cu câte o săptămână înainte de nuntă, știau pe cine trebuie să poftească. Ei se deplasau cu cai împănați cu prime și cu lipidee de lână, țesute în casă, viu colorate, predominând roșul. Se mai foloseau și bicicletele, la fel de împănate și împodobite atractiv. Chemătorii plecau de la casa miresei, invitațiile începând cu părinții, socrii, preoții, nănașii, apoi neamurile și prietenii. La casele invitaților, ei vorbeau p
Monografii: Portul popular din Secusigiu

Monografii: Portul popular din Secusigiu

Actualitati
Portul popular românesc din localitatea Secusigiu este unul de tip bănăţean, prezentând din punct de vedere etnografic carasteristici specifice Banatului de câmpie, şi anume subzonei Sânnicolaul Mare. Costumul femeiesc Costumul tradiţional femeiesc a fost compus iniţial din cămaşă, numită în localitate spăcel, poale, opreg/oprege, cotrânţă, brâu, brăciră, brusliuc sau burdic, cojoc de blană sau şubă. Spăcelul şi poalele erau făcute din pânză ţesută în casă. În sat au existat două croiuri la spăcel. Primul tip de spăcelul era croit dintr-o lăţime de pânză în faţă şi din două lăţimi în spate. Lateral erau introduşi doi clini de margine. Mânecile, prinse din gât, erau confecţionate din două lăţimi fiecare, ceea ce le conferea bogăţie şi eleganţă. La încheietura mâinii se termina cu fodori
Monografii: Salutul la Miniş

Monografii: Salutul la Miniş

Actualitati
Lumea satului reprezintă ceva cu totul deosebit, un mediu autarhic, dar prietenos, în care oamenii se cunosc şi se respectă între ei. Cel mai elocvent mijloc de exprimare a respectului îl reprezintă salutul, care are forme şi nuanţe diferite în funcţie de momentul zilei, de cei care se adresează şi cei cărora li se adresează, de raporturile dintre generaţii şi, în special, în strânsă legătură cu calendarul şi sărbătorile religioase. Pe lângă elementele şi formele de salut unanim cunoscute şi folosite există şi particularităţi de la o regiune la alta şi chiar de la o localitate la alta. Localitatea Miniş a cunoscut de-a lungul vremurilor o diversificare şi schimbare semnificativă a formulelor de salut şi de răspuns la salut, care se poate explica şi justifica prin modificarea mentalului
Monografii: Biserica din lemn a Mănăstirii din Gai

Monografii: Biserica din lemn a Mănăstirii din Gai

Actualitati
În partea de sud a conacului-biserică al Mănăstrii „Simeon Stâlpnicul” din cartierul Gai a fost strămutată, în anul 1986, de pe dealul cimitirului din Selişte (de Mureş), Biserica de lemn Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Deşi pe stâlpul din stânga al ancadramentului uşii din sud a bisericii este cioplită cu litere chirilice, inscripţia „Scris-am eu popa Petru d(in) Selişce mes... apr. 1775”, lăcaşul de cult este mai vechi, acest an reprezentând probabil data unei reparaţii sau a sfinţirii sale. Aceasta, deoarece, în urma vizitaţiei canonice efectuate în acelaşi an, episcopul Sinesie Jivanovici, a menţionat, că la Selişte, existau 33 de case şi o biserică din lemn nouă, nesfinţită, cu hramul Sf. Apostoli Petru şi Pavel, paroh fiind Petru, pomenit încă din anul 1745. (…) În 1937, după edi
Monografii: Tradiţii de Sânziene în judeţul Arad

Monografii: Tradiţii de Sânziene în judeţul Arad

Actualitati
Sânzienele se serbează, în fiecare an, în 24 iunie, când Biserica Ortodoxă prăznuieşte Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul. În credinţa populară, Sânzienele erau zâne bune, care umblau noaptea şi dădeau roadă holdelor. La Covăsânţ Ziua de Sânziene este prima sărbătoare de vară în calendarul popular. În această zi se fac cununiţe împletite din flori de sânziene cu drimoc sau cu usturoi şi măr dulce. Ele se pun în cuie pe peretele casei şi pe stâlpul de la poartă. În trecut, se făceau cununiţe şi pentru fiecare membru al familiei şi se aruncau pe casă şi pentru cel a cărei coroniţă cădea se considera că nu-i semn bun. Până la Sânziene era interzis să se taie mere cu cuţitul, „ca să nu bată piatra”. La Păuliş Sânzienele – Drăgaica (dezlegare la peşte) este sărbătoarea specifică fetelo
Monografii: Jocul duminical şi balurile la Şepreuş

Monografii: Jocul duminical şi balurile la Şepreuş

Actualitati
Odinioară, jocul duminical şi cel de la sărbători la Şepreuş se ţineau la diverşi oameni, care şi-au transformat prăvăliile în săli de joc. Şepreuşul, fiind o comună mare, jocul s-a ţinut iniţial în 8, mai apoi în 6 asemenea „săli de joc”, de câte 15 m, cele mai cunoscute fiind cele de la „Stana”, „Ioşcoi”, la „Hăicoi” şi la “Sîmnioanea Deichii”. Pentru cele şase locuri de joc au existat tot atâtea benzi (formaţii muzicale), care cântau. Cele şase formaţii instrumentale, care au cântat la joc, au fost: Banda lui Bâru, care cânta la clarinete, Banda lu Bâzu, care cânta la viori, Banda lu Picica care cânta tot la viori, Banda Crăciuneştilor, Banda lu Roată şi Banda lu Vidu. Când formaţia era completă ea era compusă dintr-o vioară prima, o vioară contra, o broancă şi o tobă. Renumiţi ins
Monografii: Obiceiuri de nuntă la Păuliş

Monografii: Obiceiuri de nuntă la Păuliş

Actualitati
La Păuliş, pregătirile pentru nuntă începeau cu „peţitul” fetei şi continuau apoi cu logodna (căpara). Peţitorul era o persoană din afara familiei, care lua legătura cu părinţii fetei pentru a vedea dacă aceştia acceptau încheierea căsătoriei. Dacă se primea acceptul părinţilor fetei, urmau întâlnirile dintre familii la care luau parte şi viitorii miri. Pentru a se interesa mai bine de intenţiile viitoarei mirese, părinţii tânărului obişnuiau să mai trimită la casa viitoarei mirese, un neam ca să o descoase, să afle dacă aceasta ar fi dispusă să-i primească. Dacă părinţii fetei au acceptat, viitorul mire se deplasa, seara, cu căruţa, acest fapt fiind un semn de preţuire şi anticipa cererea în căsătorie. De fapt nu putem vorbi despre o cerere în căsătorie cu adevărat, ci mai degrabă de