Ziarul electronic al arădenilor

Punct și de la capăt. Unde suntem, unde stăm?

Geografic, România poate fi considerată o țară Central-Europeană. Că le place unora, sau nu, asta e situația: facem parte dintr-o suită selectă de state. Cu o așezare binecuvîntată de Dumnezeu.

Am mai spus-o, avem de toate și încă din belșug: cîmpii mănoase, munții (încă) acoperiți de păduri umbroase, dealuri invitând struguri să se pîrguiască în fiece toamnă, râuri închipuind o rețea deasă, lacuri până în vârf de munte, o deltă cum multe nu-s în lume, avem și o mare cu un litoral de invidiat.

Avem, încă, și resurse de tot felul, avem, încă, un popor și o istorie. Avem de toate!

De-ar fi după câte ne-a dat Domnul, ar fi să ne numărăm printre cele mai bogate neamuri de pe fața Pământului!

Ei da, dar asta e numai geografie.

Pentru că, dincolo de aceste elemente, lucrurile nu mai arată la fel de bine.

Dimpotrivă.

Și-atunci, ne întrebăm din nou: pe unde (mai) stăm?

Răspunsul vine ușor pentru simplul motiv că argumentele se înghesuie să pună în lumină adevărul. Deloc surprinzător de acum și trist. Aș zice: supărător de trist!

De pildă, am citit foarte recent o statistică a Eurostat, pentru anul 2016, din care rezultă că România se situează pe primul loc în privința riscului de a sărăci al populației, mult în fața unor țări precum Grecia sau Spania.

S-a mai constatat că 80% dintre români consideră că România este o țară profund coruptă! Ce să mai vorbim de instituții internaționale. De care depindem atât de mult, din foarte multe punct de vedere.

Ca nivel de trai, România ocupa, în urmă cu niște ani, locul cel mai jos din Uniunea Europeană – 48% din media comunitară – pentru că la noi preţurile cresc mai mult decât veniturile și nu erau semne ca situația să se îmbunătățească, în ce ne privește, prea curând. Dimpotrivă. Și în 2017, România apare ca fiind cea mai săracă țară a UE din punct de vedere al ratei sărăciei, absolute sau relative.

Dacă e să răsfoim presa ultimilor 3-4 ani, o să mai observăm că România nu a mai fost vizitată de oficialități de rangul unui prim ministru sau, mai mult, șef de stat și că doar vizitele de rutină ale președintelui Johannis mai scutură de praf salonul de protocol al Aeroportului Otopeni.

Practic, România nu prea mai contează în domeniul marii politici internaționale iar lucrul acesta se reflectă în mod dramatic și asupra situației interne. Tot mai mulți lideri politici – de toate culorile – ajung să se poarte de parcă am fi singuri, închiși ermetic în propria ogradă unde ei și-ar putea face de cap cum le place.

În disprețul oricăror norme și constrângeri inerente care țin de respectul pentru cei ce i-au votat dar și de apartenența noastră la o comunitate internațională mai complicată ca oricând.

Atacurile la fundamentele societății – familie, biserică, școală, moralitate, educație în familie – se desfășoară cu o fervoare demnă de cauze mult mai nobile și dacă e să privim la cei ce se disting în mod special în această ofensivă, trebuie să ne întrebăm, cu îndreptățire și cu îngrijorare, ale cui interese le servesc cu adevărat.

Pentru că, lovind în elemente ce țin de temelia nației, lovești, practic, în însăși ființa acestui popor. Iar lucrul acesta, pe termen mediu și lung, înseamnă un pericol mult mai grav decât, să zicem, faptul că acum, se ceartă PSD-ul cu PNL-ul sau invers.

Și câte ar mai fi de spus?! Dar enumerarea unei liste interminabile de erori și… orori nu ar face decât să demonstreze o realitate care, oricum, năvălește cu forța unui uragan în casele fiecăruia dintre cei dispuși să-și mai țină ochii deschiși și mintea limpede.

Ei da, cam așa stăm la acest început de an 2018. Și nu cred că stăm bine.

Ba, chiar deloc.

Chiar și cele mai obscure „institute” de cercetare a opiniei publice din țară sunt nevoite să admită că, în orice fel s-ar face sondajele, românii susțin, cu o majoritate covârșitoare, că „stăm” rău. La aproape toate capitolele!

Cred că am prezentat destule motive pentru care cred că ar trebui să ne punem întrebarea dacă mai are rost să… stăm. Pentru că asta facem: stăm.

De fapt, e un eufemism. Pentru că nu stăm efectiv. În realitate, ne mișcăm. Ne mișcă cei ce ne conduc. Aleși, numiți, totuna. Iar ei, o știm prea bine, ne fac să ne mișcăm într-o direcție greșită.

Ne închidem tot mai mult în noi, într-o formă de societate autarhică, asistând pasivi la gâlceava „boierilor” pentru ciolan, la războiul imunităților și al perpetuării în dregătorii câștigate prin minciună și mită, al disprețului fățiș față de „plebei” și, nu în ultimă instanță, al infatuării nătînge față de cerințele al căror respect ar fi o condiție minimală de a mai fi acceptați în comunitatea internațională.

Asta e!

Dar, pentru că suntem la începutul unui an nou-nouț, ar fi bine să ne întrebăm dacă mai e cazul să stăm? Dacă ne mai putem permite să „stăm” – adică să ne complacem în această situație.

Dacă nu cumva ar trebui să ne gândim că am avea nevoie de un pic de mișcare.

Dacă de altceva nu, pentru ca să ne dăm seama dacă mai trăim și dacă mai suntem în stare să facem și altceva decât… să stăm.

De pildă, să deschidem ferestrele și să aerisim un pic. De putoare și de puturoși. Apoi, să luăm mătura și să facem curat. În odaie, în curte, pe stradă, în țară. Să ne primenim un pic preajma. Să poată intra soarele, ca să facă lumină. Lumină cât pentru un dram de speranță.

Pentru început, poate că nici n-ar fi rău.

Silviu Rațiu

Ianuarie, 2018

Share Button

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.