Punct și de la capăt. Păcat

Publicat de actualitati-arad in 05 Mar, 2016 | Parerea ta

sr edit– reflecții la mini-odiseea Roncea – „Moise Nicoară“

Am aflat din presă că protestele de la „Moise Nicoară“ au încetat. Brusc și într-o tăcere grea. În pauză au apărut profesorii și i-au „direcționat” pe copii în clase. Punct.

Le-a fost teamă? Ori li s-a dat ordin? Cine poate ști!?

Asta e!

Se demonstrează că, în realitate, povestea cu „rotația” domnului Roncea e doar partea văzută a aisbergului, iar lucrul acesta mă întristează.

De ce a fost nevoie de scenarii stupide, de declarații încurcate din partea unora și-altora? Și apoi, de ce s-a ajuns la intervenția aceasta brutală într-o relație despre care, am aflat pe parcurs, toată lumea știe de ani de zile și care, culmea, funcționa în beneficiul „terților” inocenți: copiii!?

Cine să fi fost deranjat de faptul că un anonim a reușit, după cum au mărturisit mai mulți elevi, să facă din zâmbet și bună dispoziție – chiar complice să fi fost! – un mod de comunicare?!

Răspunsul e mai simplu decât ne-am aștepta.

El rezultă din simpla lectură a știrii despre felul în care au procedat profesorii – mă rog, unii dintre ei – pentru a „liniști” lucrurile. Într-una din pauze. Apărând pe furiș, ca niște arnăuți, pe vremuri, i-au „direcționat” spre clase. Mânându-i de la spate… Vorba cuiva: reducându-i la tăcere din poziția pe care le-o garantează, încă, o lectură anacronică a Regulamentului școlar.

Neglijând – în același timp – ceva ce, din felul în care s-au raportat la protestul copiilor, nu pare că au înțeles: mișcările spontane au o caracteristică în care se regăsește, deopotrivă, frumusețea dar și dramatismul lor – ele sunt sinceritatea în mișcare.

Ce nu poate fi cenzurată! Fără nici cea mai mică urmă de meschinărie. Ori planuri îndelung urzite iar mai apoi dibaci disimulate.

Așa și cu protestul „moisiștilor”: revolta spontană a unor copii, adolescenți – inimi sincere și minți încă neîntinate de îndoctrinări și manipulări partizane!

Și-atunci, ce au făcut profesorii transformați în „forțe de ordine” de un manager căruia, vara trecută, într-o ocazie specială, i-am dat ceva mai mult credit?

Au călcat în picioare, fără nici un regret, sinceritatea unor copii care și-au deschis sufletul – așa cum au știut ei! – dorind să arate că știu ceva ce dumnealor, cerberii de la catedră nu (mai) știu – dacă au știut vreodată: știu, cumva din instinct, ce înseamnă să-ți pese de semenul tău.

Nu vreau să iau la cunoștință ce performanțe profesionale pot etala domnii profesori de la CNMN.

În context, nu mă interesează dacă și cu câți „olimpici” s-or fi putând lăuda. Lumea e plină de „olimpici” rămași doar atât: olimpici. Buni de așezat în panoplia școlii. Preluându-l pe Seneca și adaptându-l circumstanțelor discuției, aș vrea să cred că dumnealor, profesori cu – sau fără – ștaif, își mai aduc aminte de gândul înaripat: „Non scholae sed vitae discimus”.

Școala nu este, nicidecum, o seră de „olimpici” burdușiți de formule complicate.

Dar cărora le lipsește cea mai importantă „formulă”: verticalitatea, responsabilitatea, integritatea, curajul de a-și asuma identitatea.

O spune Platon: școala este locul unde elevul trebuie pregătit, în modul cel mai complex posibil, pentru viața de dincolo de zidurile ei. Acolo unde vor trebui să demonstreze că pot fi, întâi de toate, oameni. Sinceri, atenți, altruiști. Cărora le pasă de cei din jurul lor!

Din această perspectivă, ceea ce ajung să constat, la sfârșitul acestei întâmplări cu atât de multe tâlcuri, este faptul că cei care s-au ocupat de „direcționarea” copiilor spre clase – într-o zi de tristă amintire pentru istoria lui „Moise Nicoară” au pierdut imensa oportunitate de a demonstra că pot fi și EDUCATORI.

Că au, pentru aceasta, calitatea pe care au demonstrat-o, cu onestitate și demnitate, înaintea lor, alte generații de dascăli autentici care, în felul acesta, au intrat în cartea de aur a acestei prestigioase instituții de învățămînt: omenia, sensibilitatea față de cei cărora le sunt datori și cu altceva decât cu ale pune note în catalog.

M-am înfiorat citind că li s-a sugerat copiilor să-și aștearnă nemulțumirile pe hârtie. Să formuleze cereri și petiții.

Pe care să se poată pune, apoi, apostile, ștampile și numere de înregistrare. Și care, mai apoi, să poată fi arhivate și așezate într-un dulap ținut, strict, sub cheie. În numele criteriului suprem al birocrației : ordinea și disciplina.

Hârțogării – calea cea mai sigură prin care se pot ucide și cele mai îndrăznețe idealuri, prin care pot fi îngropate și cele mai evidente adevăruri, materia primă ticăloasă cu care se construiesc cele mai oribile alcătuiri de care este în stare mintea omenească: labirinturile.

Dar dialogul? Schimbul nemijlocit, față în față, de idei, gânduri? Privindu-ne în ochi fără să ne putem ascunde în spatele ordinii ierarhice. Spunându-ne ce avem pe suflet, propunând, contestând la cald, în vâltoarea ideilor care dau năvală și care trebuie ordonate, curățate de ceea ce ar putea răni.

Să angajezi un dialog e o chestie de curaj.

E tocmai acel ceva ce le-a lipsit funcționarilor cu catalog de la CNMN.

Păcat.

Silviu Rațiu

Martie, 2016

CITITI SI: Bravo domnule Roncea, bravo „Moise Nicoară“!

Share Button

comentarii

Leave a comment

libris.ro%20
apiland.ro
Carturesti.ro

Mai multe din Editoriale

… Socializeaza …

Certificat Web ziare ziare-pe-net.ro stiri in timp real! Stiri Ziare